Domnișoara Diana, primise această scrisoare. A citit-o, dar trecuse pe lângă ea subtil din cauza bacului. Știți cum e: chiar și după primirea rezultatelor, tot ești cu capul în nori. Între timp se măritase, a avut și un copil, și… Din întâmplare, după câțiva ani, a regăsit-o într-o cutie veche, ascunsă bine de d-na mamă. În acele vremuri se cădea, ca o fată măritată să-și vadă de casa și familia ei, nu să se gândească la un necunoscut, care așteaptă un răspuns. Nu contează ce, important e sa fie. Și și-a văzut de drum mai departe.
foto Internet
Dacă mIRC-ul e stră-străbunicul actualului messenger, în acele vremuri scrisoarea era cererea de prietenie din ziua de azi de pe fb. S-a pus în situația celui ce din condei scosese vorbe educate și, și-a dat seama, că dacă ar fi fost în locul lui și ea ar fi vrut un semn de viață. Unul mic, mititel, ceva... acolo. Poate și un simplu nu, ar fi fost de ajuns, sau măcar o foaie albă nescrisă, venită expres din partea celui în cauză. Și s-a hotărât, să aștearnă pe hârtie câteva cuvinte, să-i zică, “N-am putut să-ți scriu că.., după care am pierdut scrisoarea.., dar ți-am memorat adresa...” și, să-l anunțe elegant, că își v-a schimba domiciliul. Canci! Bla, bla, bla-uri de 2 lei, asta așa ca să-l reducă la tăcere. Zic asta, că ea a locuit acolo încă 30 de ani. O viață de om! Cumpărase plic și timbre (era pe vremea când încă era la modă scrisoarea și felicitarea trimisă din concediul petrecut la mare sau la munte) și-și storcea creierii, cum să-i întoarcă un răspuns elegant, dat cu un flit respectabil.
“D-le Zoli, cu respect vă anunț, că nu accept din varii motive să…”
A lăsat scrisoarea neterminată.
Avea multe alte îndeletniciri pe cap, care-i cereau mai mare atenție, decât o bucată de hârtie mâzgâlită, ruptă dintr-un vechi maculator, care D-zeu știe, unde și la cine ar fi ajuns. Dacă!, că, cu Poșta Romană nu se știe niciodată. Dar în acea seară, destinul avea să-i joace la poker cea mai mare carte. A avut un accident. Nu mai conteaza cum, nu mai contează din cauza cui și mai ales unde. Cert e, că foarte mulți ani nu a mai fost ea. Pierderea memoriei o făcuse să uite complet ce se petrecuse mulți ani înainte, darămite... de… un răspuns…pentru cine?
colecție personală
Culmea, după mai bine de 30 de ani, tot în acea cutie veche ce călătorise cu ea foarte departe de casă, căutând printre poze (de data asta, cu toate facultățile mintale la ea.), a găsit aceasta scrisoare, cu plic cu tot. Vechi, îngălbenit de vreme, stătut printre alte amintiri.
Cu iz de mucegai, răvașul aducea speranțele unui tânăr ce dorea sa cunoască, oameni, locuri. S-a gândit 3 minute și 14 secunde dacă și ce să-i răspundă, asta în cazul în care, printr-un mare miracol, l-ar fi găsit, să-i zică “Ia mai lasă-mă-n pace cu balivernele tale ieftine. Io-s femeie serioasă. N-am timp de prostii!” *Sau scrieți voi mai jos la comentarii, ce ar fi trebuit să-i răspundă, în cazul în care l-ar fi găsit. Dar nu! Nici măcar nu l-a căutat, cu toate că în ziua de azi, rețelele de socializare te ajută să găsești și neamurile din America plecate la început de secol XX, familia unui tată ce nu și-a cunoscut niciodată fiul, sau unchi și mătuși rămași în Bulgaria pe vremea când so-mpărțât norocu’ României.
Dacă i-a răspuns acestui domn? Nu! Dacă o v-a face? Nu! A împăturit hârtia, a băgat-o în plic, plicul în cutie, cutia înapoi în raft și probabil că pe la 80 de ani (dacă îi v-a apuca și nu v-a pierde cutia) își v-a aduce aminte de scrisoare și o v-a reciti. Numai că peste alți 30 de ani, cutia v-a fi acolo, Diana…
***
În același moment, într-un alt colț de lume, Zoli privea aiurea și se gândea la cum i s-ar fi schimbat viața, dacă Diana i-ar fi raspuns. Și când te gândești, că-și pusese mari speranțe în ea si nu în celelalte 348 de scrisori. De ce? Ce avea Diana? Era un mister bine păzit de soartă și asta-l intriga. Încă își mai pune întrebarea supremă: “Oare a ajuns scrisoarea la ea? A, da, sigur că da!” își răspundea singur, sau “Parcă vezi că a nimerit la vecini și ăia nu i-au dat-o. O mai locui la adresa aia? Poate dacă i-as mai fi scris încă o dată...” Ani de zile a trăit cu povara asta, că nu i-a mai scris încă o dată.., încă o dată. Sau poate daca-și lua traista-n băț și se ducea la acea adresă, ar fi găsit-o pe Diana. Ar fi găsit-o? Nici măcar nu a încercat.
***
Diana a fost reală? Diana a fost o himeră? O fantezie pierdută printre rânduri de școlăriță modernă? Diana a fost o Lady a tuturor timpurilor, învăluită în misterele lumii.
A existat vreodată Diana? Aceasta-i întrebarea! (mama lui de Shakespeare cu întrebarea lui cu tot. hahaha!)
Sfârșit!
27.09.2021
© 2021 Constanța Dorina Dobrescu
*răspunsul prietenei mele, d-na Giorgiana Butnaru, publicat in data de 29.09.2021
”Domnule Zoli, sau cum ți-o fi zicând...Nu mă prea pricep cum e mai bine să încep o scrisoare...Când vrei să scrii multe lucruri nu mai știi unde trebuie să fie începutul și unde sfârșitul...Știi, nu vreau să încurc cuvintele, frazele, gândurile ca firele dintr-un ghem de tricotat smotocit de un motan. Care motan, poate mâță, nu contează, tot miorlăie toată ziua ca și când...Poate mâine, poate azi, poate într-un alt an, îmi vei scrie ceva...furios că te-am deranjat, că nu ți-am răspuns până acum...poate nu o vei face...vei aștepta să-mi scrii în viața viitoare, când vom fi doi marțieni pe o Planetă Albastră...atunci cine știe. Știu că aștepți, demult, două cuvinte de la mine...poate că și eu așteptam și nu știam...” Sunt bine”. Noapte bună, dragă prietene...și...nu uita să-mi scrii...în alt veac...în alt timp...Nu pot încheia, cu a ta Diana, Adio și atât!”
*d-na Augustina Ferentinos, azi 30.09.2021
"Trebuia să-i răspundă sincer."
Pariu, că următorul comentariu va fi în următorul an bisect. Hahahahahaha!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu