"Deși de ziua îndrăgostiților, toți motanii scot din buzunare toți banii și mai ales toate economiile de peste an, al meu prieten era sărac. Bine, că nici eu nu eram bogată. Disimulam cu succes, faptul că nu aveam cu, ce să ne surprindem plăcut. Ba mai mult, râdeam de toți, cei care își făceau planuri. Că e petrecere împrumutată de nu știu unde, că dragostea se dovedește zi cu zi, nu numai pe 14 februarie, sau "Cumparați fraților cadouri, dar nu uitați, să ne chemați și la petrecerea divorțului, că aduce ghinion să te logodești în astfel de zi." Reușisem cei drept, să răsucim ideile câtorva pisici și acționau discret, ne dând importanță zilei. Aiurea!
Veni ziua asta și pentru noi și ne râcâia pe amândoi. Am fost invitați de niște prieteni la un restaurant așa... de sanchi. Tot cuconetul, afumate cu cele mai imposibile parfumuri de mâna a doua, sclipeau sub o mare de machiajuri. Rujurile le treceau dincolo de musteți. De ce? Nu știu! Care mai de care erau împodobite cu flori de toate neamurile, cadouri de toate mărcile și lăudăroșenii venite de la prietenul/soțul/amantul fiecăreia, dădea moment propice motanilor, în a se lauda, ce și cui a cumpărat. Zburau orhidee, trandafiri și alte flori în toate direcțiile. Puteai să pavezi un metru de autostradă. Zău! Hihihi!
Noi doi, ca vai de steaua noastră, într-un colț întunecat, eu rușinată, că vor râde de iubitul meu, iar el rușinat, că nu putea, să-mi ofere ceva, ne feream să ne avântăm în conversații de nici un fel. Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri. Unul dintre amici, își pusese dulăul, să-i dea pe atunci prietenei - acum soție, buchetul de flori. Îl priveam pe furiș pe micul mea, cum se abținea de la o lacrimă, în timp ce eu savuram cea mai ieftină ciocolată caldă. Cu greu am răzuit buzunarul pentru o bere, să aibă și el ceva pe masă. La un moment dat, am fost catalogați, ca cei mai romantici de la masă, dar și cei mai indiferenți în aspectul petrecerii.
Of! Eram prea săraci pentru bogata reuniune a amicilor, așa că, cu mult subînțeles sexi am plecat. Mare mi-a fost surpriza, când privindu-mă ușor stingher, mi-a pus o albăstrea în palmă și m-a sărutat pe frunte. Imposibil de descris în cuvinte. Nu a fost un sărut, a fost el, a fost cel mai imposibil sărut din viața mea de până atunci.
Au trecut ani și nu l-am uitat. Albăstreaua am pastrat-o ani de zile, până când s-a spulberat, dar eu încă o am în inimioara mea mică de copil, că asta sunt în ziua de azi. Un copil ce se joacă cu amintirile cele mai frumoase din mine. Cele urâte le-am aruncat de mult la coș. Câh! Ptiu! Ducă-se!
Ne-am dus fiecare la casele noastre și cu ce am găsit în cămări, ne-am reîntâlnit în boschetul numai de noi știut, unde am încropit un ospăț regal cu sărăcia noastră. Aveam noi ce aveam cu mazărea cu soia și mămăligă. Adusese Micul meu o crăticioară smălțuită, ciobită pe alături și acolo ne-am făcut de cap, scoțând bucătarii din noi. La un foc amețit am făcut bazaconia asta de mâncare. A urmat mămăliga. Cerul și gângăniile pământului, au fost martorii procesului bucătăresc. O parte am oprit-o și am prajit-o. Presărată cu zahăr... Mmm! Un deliciu! Aș vrea să spun cireașa de pe tort, dar nu pot, pentru că au fost nuci pe mămăligă. Zău! Cea mai mare și mai tare băutură ce a acompaniat masa noastră, a fost o sticlă de bere neagră și 2 țigări. Ni le plasase un ospătar. I s-o fi făcut milă de noi, când ne-a văzut înghesuiți cu forța de sărăcie, în ungherul ăla de restaurant luxos. A fost o cină romantică, frumoasă și sinceră, până când tata (mama lui de tată, că mereu a fost inoportun!) a apărut în zonă. Săracul meu Mic a trebuit, să se ascundă sub o bancă, că dacă-l prindea, îl lăsa fără piele. Am uitat, să vă spun, că-și dăduse blana jos. Februarie, februarie, dar era cald și drăgostea din noi aducea luna lui cuptor în plină iarnă.
De la primul nostru San Valentin și până în prezent, albăstrica ce o primeam în fiecare an, cu aceeași ocazie, îmi ținea de cald, de frig, de foame, de mamă sau tată.
De atunci și până în prezent, de fiecare dată când vedeam o floare, îmi aduceam aminte cu drag de floricica mea. Și până la sfârșitul zilelor mele, îmi voi aduce aminte de ea și când o fi și-o fi să fie, o albăstrică vreau la piept, albăstrele vreau pe mormânt."
***
Și povestea nu se termină aici. Atât vă spun, că e o poveste veche, o poveste impresionantă, prevestită pentru 10, 20, 40 sau 60 de ani. Restul pe lumea cealaltă lângă acea albăstrică albastră.
A trebuit să-i promit, că eu îi voi pune în piept frumoasa și draga ei floare, că eu îi voi așterne covor de albăstrele. De ce eu?...
Multă vreme am vrut, să scriu această poveste, dar nu ieșea. Probabil că nu-i venise ceasul. Ceva mă trăgea în jos. Nu reușeam, să înțeleg, de ce amica mea, povestea de dragoste o dusese hăt, departe, prea departe pentru noi ăștia pământenii de rând.
Mi-e teamă de momentul în care v-a trebui, să-mi țin promisiunea și iar mi-e teamă, că nu voi apuca să o fac. Sper, să nu se supere pe mine. Sper!
Dar nimeni nu știe, că 'nea Vali își trăiește povestea an de an și reînnoiește albastrica, pentru eternitate.
14 februarie 2020
© 2020 Constanța Dorina Dobrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu