Eram hotărâtă să-l
prind cu mâța-n sac, drept pentru care mi-am stâlcit năsucul gândindu-mă cum și
ce să fac. Mi-am construit propria enclavă sau, mai bine zis, am pus stăpânire
pe un bocanc pe care îl găsisem sechestrat în dulap. Era urât, jerpelit, fără să
i se mai cunoască culoarea din „naștere”. L-am spălat, lustruit, etc, l-am și
l-am descântat, poate-poate mi-o pune și mie moșul ceva acolo.
Am alergat toată
noaptea cu ideile mele – unde să pun bocancul, cum să mă comport când vine,
ce-mi doresc de fapt – și multe alte năzdrăvănii pisicești care se plimbau cu
bicicleta pe bulevardele neuronilor mei tulburi, ca o coană Mița ce sunt. Hihi!
Într-un final, cum altă încălțăminte nu era, n-am renunțat la bocanc, deși
cânta la nas de la o poștă.
Odorizantul din salon
nu alunga nici muștele, darămite mirosul „trandafiriu” de muncitor harnic. Am
pus și o sticluță de parfum din acelea care se agață de retrovizor. Am deschis
porțile cerului – fereastra, și, invitându-l frumos, mirosul a ieșit pe geam.
Sau mai bine zis, a ieșit WiFi, papagalul casei, nu și mirosul.
M-am trezit într-o
conversație mieunată, pe întuneric, cu el:
– Hai, du-te puțin pe
afară, poate-ți aduce și ție ceva! Nimic!
Mi-am adus aminte că,
în copilărie, am lipit un bocanc pe perete, chiar la ușa de la intrare, în
dreptul clanței. De ce? Păi, d-aia, că un pisic pitic și peltic, pe deasupra,
cu idei futuriste, face din orice bici. Bine, în ziua de azi, vorba nu mai e
valabilă, dar pe vremuri bocancul lipit avea rostul de a susține cheile și de a
„suna” la ușă.
Cum suna? E greu de
descris procesul tehnologic. Concret, nu suna bocancul. Ideea era alta și anume.
Bocancul cu pricina,
așa cum am precizat, era lipit în dreptul clanței, pe perete, ceva mai jos de
întrerupător și avea menirea de a anunța intenția „binecuvântată” a hoților de
a vizita apartamentul, într-un fel numai de ei știut. Bocancul avea șireturile
legate de clanță și, în echilibru pe ele, stătea o sticlă de bere, vin sau ulei
– neapărat pline. Atunci când domnia sa, hoțul, avea intenția necurată de a
încerca ușa, apăsând pe clanță, automat sticla cădea cu un bubuit asurzitor,
care trezea toți vecinii din bloc. (Pufyna? Trei zile nu i s-au mai văzut
mustățile pe casa scării!) Și carcalacii ieșeau la iveală din cuiburile lor
călduțe.
Fugeau hoții, mâncând
pământul. Și mai ales carcalacii! Ce spray de gândaci? Aiurea! Bineînțeles că
niciun mascat nu a avut parte de acest „infarct”. Păcat? Hahahahahaaa!
Mi-am luat un
"Mânca-o-ar tata" de la tata cât casa – ăsta a fost al doilea,
căci primul a venit atunci când, cu puterea minții mele, în loc de prenandez,
după o asiduă căutare, am găsit săculețul cu ipsos. Cum spatula s-a lăsat
găsită imediat, dar canciocul nu, într-o cratiță de la bucătărie, am executat
un amestec de invidiat, în care am muiat bocancul pe o parte și l-am proptit de
perete cu talpa în sus – cel mai șic loc pentru cheile casei.
Cu toată voința mea de
școlăriță de la Școala Generală nr. 10, clasa I-H, l-am ținut la locul lui
suficient timp, până când mi-au amorțit mâinile, moment în care am dat frâu
liber altei idei. Prenandezul l-am folosit pe post de decor și, mai târziu,
pentru reparații.
Avea un asemenea impact
vizual, încât toți cei care se aventurau în casa părinților mei se loveau de
el.
Tata, o vară întreagă,
s-a lăudat cu invenția mea. Și nu duceam lipsă de bazaconii. Nuu!
Problema a fost alta. Soția verișorului tatălui meu – tanti Vivi – își anunțase
vizita într-o oarecare zi. "Luci, când ies din gardă trec pe la
tine." Muncea la spital. Lua autobuzul 4 din fața blocului nostru, așa că
nu era un mare deranj. Eu nu știam exact când urma să vină. Știam doar că vine.
Atât!
Venisem de la școală cu
un 4 la matematică cât roata carului. Am zburat cu zumzet de fluture spre
camera mea. Mama era la bucătărie, trebăluind la oale. Nu m-a auzit, spre marea
mea satisfacție Tata era plecat în cursă, așa că protecția casei rămânea în
baza mea. Eu, mama și sistemul de alarmă “activat” cu o sticlă de ulei de
floarea soarelui, era tot ce aveam nevoie.
Mama, mergând de colo-colo prin casă, nu a observat drăcovenia cu sticla.
Văzuse bocancul cu câteva zile înainte, iar mii de sfinți se abătuseră atunci
asupra mea, însoțiți de amenințările ei și de jordia de după ușă, cerându-mi să-l dau
jos. Dar tata mi-a luat apărarea. În sfârșit!
Vine tanti, sună la ușă
(eu nu încuiasem ușa cu cheia. aveam dispozitiv antifurt, nu?), și spune mama cu
voce tare: „Intră! E deschis!” Tanti Vivi, mai forțoasă din fire, a deschis ușa
cu putere. S-a dus naibii bunătatea de ulei cumpărat pe cartelă, direct pe
peretele din fața ușii. Apoi sticla a căzut zgomotos pe podea, iar cioburile,
descriind curburi numai de ele știute, au zburat în toate direcțiile. Între
timp, uleiul a mânjit-o pe tanti de sus până jos.
Nu vă mai spun cum
arătau cuierul sau traversa, că aveți voi imaginație. Eu am sărit ca arsă.
Incidentul avusese loc la un an după cutremurul din ’77, când mă speriasem
suficient de tare încât să fiu pe punctul de a sări de la etajul 1. Dar acum,
nu mă lăsa inima să o văd pe tanti întinsă pe jos, într-o baltă de ulei.
Mama, săraca mamă, nu știu
dacă o plângea pe mătușă din cauza sperieturii sau deplângea uleiul risipit în
van. Faza este că tanti leșinase. Ambulanța a dus-o la urgență și a „zburat”
direct la secția de reanimare. Lucra acolo ca infirmieră, deci avea pile.
Pățania aceasta a făcut
ca vestea să se răspândească repede, ca la popă tuns. Am fost invidia tuturor
colegilor, prietenelor, vecinilor și, mai ales, a vărului meu, băiatul lui
tanti Vivi, care avea hobby-uri statice în sufragerie, gen avioane și alte
aeroplane. Era de neconceput ca cel mai mare nepot de unchi să fie întrecut de
mucoasa familiei. M-a urât cumplit, cred că și acum mă urăște. Spre marea mea
satisfacție, nimeni din familie nu a egalat această întâmplare.
Revenind la bocancul
meu actual, din lipsă de idei despre cum să-mi egalez măiestria din copilărie
pentru a-l impresiona pe Moș Nicolae și a spera să-mi lase ceva în ciubotă,
l-am lăsat lângă pat, hopa sus pe salteaua electrică și m-am pus la pândă. Am
adormit pe la 4 dimineața. Da! Rușine să-mi fie! Eu, felină, să dorm noaptea...
O să râdă și curcile de mine.
M-am trezit dimineața cu o pungă mare de cronțănele. Era bună și aia. N-am înțeles de ce alături era o nuia.
Ne vedem la urmatorul Moș
Nicolae!
7 decembrie 2019
© 2019 Constanța Dorina Dobrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu