06 decembrie 2024

Moș Nicolae

 

cadoul de Moș Nicolae

Eram hotărâtă să-l prind cu mâța-n sac, drept pentru care mi-am stâlcit năsucul gândindu-mă cum și ce să fac. Mi-am construit propria enclavă sau, mai bine zis, am pus stăpânire pe un bocanc pe care îl găsisem sechestrat în dulap. Era urât, jerpelit, fără să i se mai cunoască culoarea din „naștere”. L-am spălat, lustruit, etc, l-am și l-am descântat, poate-poate mi-o pune și mie moșul ceva acolo.

Am alergat toată noaptea cu ideile mele – unde să pun bocancul, cum să mă comport când vine, ce-mi doresc de fapt – și multe alte năzdrăvănii pisicești care se plimbau cu bicicleta pe bulevardele neuronilor mei tulburi, ca o coană Mița ce sunt. Hihi! Într-un final, cum altă încălțăminte nu era, n-am renunțat la bocanc, deși cânta la nas de la o poștă.

Odorizantul din salon nu alunga nici muștele, darămite mirosul „trandafiriu” de muncitor harnic. Am pus și o sticluță de parfum din acelea care se agață de retrovizor. Am deschis porțile cerului – fereastra, și, invitându-l frumos, mirosul a ieșit pe geam. Sau mai bine zis, a ieșit WiFi, papagalul casei, nu și mirosul.

M-am trezit într-o conversație mieunată, pe întuneric, cu el:

– Hai, du-te puțin pe afară, poate-ți aduce și ție ceva! Nimic!

Mi-am adus aminte că, în copilărie, am lipit un bocanc pe perete, chiar la ușa de la intrare, în dreptul clanței. De ce? Păi, d-aia, că un pisic pitic și peltic, pe deasupra, cu idei futuriste, face din orice bici. Bine, în ziua de azi, vorba nu mai e valabilă, dar pe vremuri bocancul lipit avea rostul de a susține cheile și de a „suna” la ușă.

Cum suna? E greu de descris procesul tehnologic. Concret, nu suna bocancul. Ideea era alta și anume.

Bocancul cu pricina, așa cum am precizat, era lipit în dreptul clanței, pe perete, ceva mai jos de întrerupător și avea menirea de a anunța intenția „binecuvântată” a hoților de a vizita apartamentul, într-un fel numai de ei știut. Bocancul avea șireturile legate de clanță și, în echilibru pe ele, stătea o sticlă de bere, vin sau ulei – neapărat pline. Atunci când domnia sa, hoțul, avea intenția necurată de a încerca ușa, apăsând pe clanță, automat sticla cădea cu un bubuit asurzitor, care trezea toți vecinii din bloc. (Pufyna? Trei zile nu i s-au mai văzut mustățile pe casa scării!) Și carcalacii ieșeau la iveală din cuiburile lor călduțe.

Fugeau hoții, mâncând pământul. Și mai ales carcalacii! Ce spray de gândaci? Aiurea! Bineînțeles că niciun mascat nu a avut parte de acest „infarct”. Păcat? Hahahahahaaa!

Mi-am luat un "Mânca-o-ar tata" de la tata cât casa – ăsta a fost al doilea, căci primul a venit atunci când, cu puterea minții mele, în loc de prenandez, după o asiduă căutare, am găsit săculețul cu ipsos. Cum spatula s-a lăsat găsită imediat, dar canciocul nu, într-o cratiță de la bucătărie, am executat un amestec de invidiat, în care am muiat bocancul pe o parte și l-am proptit de perete cu talpa în sus – cel mai șic loc pentru cheile casei.

Cu toată voința mea de școlăriță de la Școala Generală nr. 10, clasa I-H, l-am ținut la locul lui suficient timp, până când mi-au amorțit mâinile, moment în care am dat frâu liber altei idei. Prenandezul l-am folosit pe post de decor și, mai târziu, pentru reparații.

Avea un asemenea impact vizual, încât toți cei care se aventurau în casa părinților mei se loveau de el.

Tata, o vară întreagă, s-a lăudat cu invenția mea. Și nu duceam lipsă de bazaconii. Nuu!
Problema a fost alta. Soția verișorului tatălui meu – tanti Vivi – își anunțase vizita într-o oarecare zi. "Luci, când ies din gardă trec pe la tine." Muncea la spital. Lua autobuzul 4 din fața blocului nostru, așa că nu era un mare deranj. Eu nu știam exact când urma să vină. Știam doar că vine. Atât!

Venisem de la școală cu un 4 la matematică cât roata carului. Am zburat cu zumzet de fluture spre camera mea. Mama era la bucătărie, trebăluind la oale. Nu m-a auzit, spre marea mea satisfacție Tata era plecat în cursă, așa că protecția casei rămânea în baza mea. Eu, mama și sistemul de alarmă “activat” cu o sticlă de ulei de floarea soarelui, era tot ce aveam nevoie.
Mama, mergând de colo-colo prin casă, nu a observat drăcovenia cu sticla. Văzuse bocancul cu câteva zile înainte, iar mii de sfinți se abătuseră atunci asupra mea, însoțiți de amenințările ei  și de jordia de după ușă, cerându-mi să-l dau jos. Dar tata mi-a luat apărarea. În sfârșit!

Vine tanti, sună la ușă (eu nu încuiasem ușa cu cheia. aveam dispozitiv antifurt, nu?), și spune mama cu voce tare: „Intră! E deschis!” Tanti Vivi, mai forțoasă din fire, a deschis ușa cu putere. S-a dus naibii bunătatea de ulei cumpărat pe cartelă, direct pe peretele din fața ușii. Apoi sticla a căzut zgomotos pe podea, iar cioburile, descriind curburi numai de ele știute, au zburat în toate direcțiile. Între timp, uleiul a mânjit-o pe tanti de sus până jos.

Nu vă mai spun cum arătau cuierul sau traversa, că aveți voi imaginație. Eu am sărit ca arsă. Incidentul avusese loc la un an după cutremurul din ’77, când mă speriasem suficient de tare încât să fiu pe punctul de a sări de la etajul 1. Dar acum, nu mă lăsa inima să o văd pe tanti întinsă pe jos, într-o baltă de ulei.

Mama, săraca mamă, nu știu dacă o plângea pe mătușă din cauza sperieturii sau deplângea uleiul risipit în van. Faza este că tanti leșinase. Ambulanța a dus-o la urgență și a „zburat” direct la secția de reanimare. Lucra acolo ca infirmieră, deci avea pile.

Pățania aceasta a făcut ca vestea să se răspândească repede, ca la popă tuns. Am fost invidia tuturor colegilor, prietenelor, vecinilor și, mai ales, a vărului meu, băiatul lui tanti Vivi, care avea hobby-uri statice în sufragerie, gen avioane și alte aeroplane. Era de neconceput ca cel mai mare nepot de unchi să fie întrecut de mucoasa familiei. M-a urât cumplit, cred că și acum mă urăște. Spre marea mea satisfacție, nimeni din familie nu a egalat această întâmplare.

Revenind la bocancul meu actual, din lipsă de idei despre cum să-mi egalez măiestria din copilărie pentru a-l impresiona pe Moș Nicolae și a spera să-mi lase ceva în ciubotă, l-am lăsat lângă pat, hopa sus pe salteaua electrică și m-am pus la pândă. Am adormit pe la 4 dimineața. Da! Rușine să-mi fie! Eu, felină, să dorm noaptea... O să râdă și curcile de mine.

M-am trezit dimineața cu o pungă mare de cronțănele. Era bună și aia. N-am înțeles de ce alături era o nuia.

Ne vedem la urmatorul Moș Nicolae!


7 decembrie 2019

                                                                                                                                            © 2019 Constanța Dorina Dobrescu


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Paharul de apă

 Povestea coanei Fifí, cea fără de sfârșit Dar nu, viața pentru ei a continuat cu bune, cu rele, până când soarta le punea iar o piedică, o ...