Tu, surată! Fată furată, nemăritată, crăiasa măiastră a zorilor, I-ați sufletu-n pumni și pune-l în mâinile lui. El să-ți fie pe vecie. Să-ți fie drum, să-ți fie pat, să-ți fie așternut curat, la drum de seară să te dorească, să te slăvească. Să-i fi pacea și alinarea durerii. Mândră mireasă neprihănită, zâna soarelui răsare, la drumul vieții să te înhami, cu pletele-n vânt zburând.
El, mire destoinic, surâzând ștrengărește, la ceruri călare, împletind cunună de mai, te miruiește, cu voal alb te-mpodobește și te păzește de Ielele, relele.
Voi doi, în doi, mereu să fiți doi. Lasă-ți deoparte migdale amare, plângeți în roua dulce a diminetii, fiți-vă soare, fiți-vă lună și miere, și nectar, și otravă nebună.
Și-n ochi se priveau și în fața zeității își declarau. Ea: te iubesc, te voi iubi, câte zile voi trăi. El: tu, floare printre flori frumoase, te slujesc de aici din mine. Eu-ul meu te divinizează și se înclină în fața măreției tale.
În timp ce buze dornice de mai bun, se atrag reciproc spre altar, șoapte plăpânde zboară ușor către ziua nunții lor.
Cel mai frumos poem care mi s-a dedicat vreodată!
RăspundețiȘtergerecu drag, mereu!
Ștergere