Zilele trecute v-am scris petiția mea în smiley, că nouă generație înțelege mai bine limbajul e-moji sau desenele “rupestre” de pe aplicațiile de socializare - pictogramele. Ăstora dacă nu le vorbești în “ASCII” mai bine taci (nu mă întrebați detaliile tehnice că nu le înțeleg nici eu). Alfabetul latin nu mai este la moda și risc, să vorbesc de una singură și adio bibic sau bibilic.
Deci? Cum rămane cu bibilicul meu?
Bun! Să recapitulez! Era pe vremea când visam cu ochii deschiși, când credeam că tot ce chițăie se mănâncă. În jurul meu, toți aveau pe cineva în viața lor, numai eu eram singură. Toată lumea își petrecea viața în familie, în cuplu sau cu prietenii. Eu…?! Făceau copii, case, bunici, tătici - cu celebra zicală “tu ce cauți aici”, pe când eu, nu aveam ce să povestesc, nu aveam ce să trăiesc. Singuratatea mea era mai singură decât mine, singură cuc, de cursă lungă sau universală.
Fără sa vreau, am început să-mi “construiesc” un prieten imaginar. Na! Cine nu a avut? Cine nu i-a povestit unei astfel de entitate secretă cele mai de nespus taine? Primul sărut, că nu mi-a venit (tragedie și scenarii îngrozitoare rulau la acea vreme pe această temă. ce știam eu de dereglări hormonale. și azi parcă o aud pe bunica: “Ai grijă, că urcă pe picior!” ca să vă imaginați ce față tâmpă aveam la vremea aceea), 2 la mate, tv-ul dărâmat, eu către mama: “Am dormit la Mirela” în timp ce Mirela, către mă-sa: “Am dormit la Mița”, că am dat foc la perdea, că tot eu am aruncat cu apă de la balcon, Eu am vopsit mașina lu’ Teodorescu, Eu Nu am spart geamul de la balconul lu’ tanti Felicia (a fost prima oară când mi-am mințit prietenul imaginar, că am făcut-o și pe asta) și tot eu de gâtic cu imaginația mea plângeam cu foc ba din cauza vreunui coleg de clasă, ba din cauza părinților, ba din cauza surorii mele care a murit, sau mult mai târziu plângând (cu gândul la el), când viața mi-a furat ce are mai de preț o mama: copilul.
Îmi botezasem amiculº meu cu numele de Mihai, zis Andi. Era marinar pe rapida Diana* de la Tulcea. Tatăl meu era marinar și ca orice fetiță ce-și divinizează tăticul, era inadmisibil ca viitorul amic, prieten, iubit, soț, amant, cumnat, vecin (ultimii 3 îi ștergem de pe listă, că dăm apă la moară babelor reale), să aibă altă meserie. Și știa să repare televizoare. Ura! Îl făcusem înalt, brunet, cu părul ondulat, freză a la Travolta anii ‘80, ochi căprui sclipicioși cu o uitătură șugubeață, cu un aer distins și copilăresc în același timp. Ce mai! Bărbatul ideal de negăsit pe acest pământ. Calitățile nu se opreau aici. Mai era gospodar: îmi făcea patul, arunca gunoiul, știa să facă supă cu găluște, cartofi prăjiți, ouă ochiuri, șnițele și pandișpan, să spele vase cu apa rece, să mă asculte numai pe mine și multe altele. Unde locuia? În balconul meu of course. L-am rugat să mă ajute și la matematică, dar nici el nu se pricepea. În astfel de momente mă supăram pe el și nu-i mai vorbeam. Bine, că nici el nu zicea nimic, ce naiba să zică. Hahahahaha! Ce să-mi fac, dacă nu mi-am inventat un amic, care să știe, să mă ajute la lecții. Na! Așa-mi trebuie! Mm!
Problema a fost alta. În general oricine poate ține în frâu un astfel de prieten. Acesta e în stare, să joace pe sârmă cum vrea “stăpânul”, să se arunce în flăcările balaurului cu 7 capete din poveștile lui Ispirescu, sau să facă altă grozăvie nemai făcută de nimeni. Ce mai, să-l întreacă și pe Superman. Individu’ nu suflă în fața celui care l-a imaginat, numai că al meu… al meu începuse să aibă viață proprie.
Dacă la un moment dat - adolescentă fiind, amicul se transformase în iubit, pare-se că din greșeală (?) a devenit iubitul unei amici imaginare de-a lui (mă înșela cu alta! tada!!). M.., m.., mă, mă simțeam devastată. Adică cum? Iubita, o vreme s-a numit Tatiana. (mi-a trimis o felicitare de la mare
cap sec!). Nu mi-a plăcut, așa că am botezat-o Loredana. Sună mai frumos, nu? (când i-am schimbat numele, nu mi-a scris decât un bilețel, unul mititel - 696 de cuvinte. Mic nu?). Mi-o și imaginam: înaltă, frumoasă, cu tenul alb, curat, părul lung, negru și cu o călcătură de căprioară, nu ca mine un ciot mic, împiedicat, cu bretonul de 2 cm tăiat cu securea și mirosind a săpun de casă nu ca iubi a parfum de zambile. Știa amicul meu ce-i frumos.
Amicul meu imaginar nu-mi mai dădea atenția necesară, nu-mi mai asculta durerile. Devenisem geloasă, drept urmare, m-am hotărât să-i bag bețe-n roate, să-i stric relația mai bine spus, care în mintea mea se clădea pe zi ce trece.
Deja îi vedeam cum aleg costumul și rochia de mireasă, invitațiile și meniul pentru nuntă, luna de miere (și aici mă lua puțin cu leșin, dar în același timp încercam, să țin minte detaliile care-mi plăceau, să le pot aplica la viitoarea mea nuntă, asta în cazul în care m-aș fi măritat. acum înțelegeți mesajul** meu în smiley?), cum își plănuiau viața, casa, copii, etc. Inadmisibil! Mă simțeam abandonată, ca atunci când Elena s-a dus, sau când tata și mama s-au despărțit și asta nu în imaginația mea. (Hăhăhă! Fârrr! Hapciu!)
Îmi imaginăm cum mă întâlneam cu amica imaginară a amicului meu imaginar și-i turnam tot felul de baliverne copilărești, pentru a le rupe relația. Chiar i-am scris (în tărtăcuța mea), explicându-i cu lux de amănunte că Andi e un porc, bețiv și însurat pe deasupra cu 3 copii acasă (după atâta amar de timp, mă simt fericită, că nu venise cu toată familia imaginară în căp’șorul meu de plastic, că mă ducea mama la moaște. Zic asta, că găsise din întâmplare un caiet în care începusem să scriu despre Coana Fífi* turcoaica, vecina bunicii mele și-o cam tăia apele, când citea despre cum baba asculta Europa Liberă, alte bazaconii comuniste interzise, bineînțeles, sau viața ei amoroasă, care o povestea la ceas de seară, când mergeam în vizită. Mama chiar m-a amenințat, după ce mi-a dat în cap cu caietul și mi l-a rupt în față. Ptiu, d-ne iartă-mă! cine știe ce ar fi fost în stare să mai facă.).
Între timp, am reușit ca Mihai al meu, să o părăsească. Plângea săraca…
Hahahahaha! Altu a fost baiu. Venise domnișoara la mine - eu nu era acasă. Ah! Ce păcat! Mi-a lăsat ditamai epistola (bilețelul de mai devreme), în cutia poștală care zicea cam așa:
* Intre timp am schimbat numele rapidei în Poseidon. Diana! Ce-i aia?
** Coana Fífi, e o poveste ce s-a născut acum mai bine de 40 de ani. Eram fascinată de poveștile vecinei care făcea niște eclere nemaipomenit de bune. Stăteam ochi și urechi lângă farfuriuța cu dulceață ascultând povești de viață, povești vechi dintr-o lume pierdută. Această scriere mi-a fost ruptă prima dată de mama la începutul anilor 80. A doua oară, după ce am scris-o iar, mi-a fost ruptă în 1991 înainte de nașterea fiului meu. În fața. Așa, cu răutate. De ce? Simplu: “Să râdă lumea, că nevastă-mea e mai deșteaptă ca mine?”
3 caiete studențești pline de viață, corectate de învățătoarea mea. Nimic n-o mai mira la mine.
Acum câțiva ani, am încercat să-mi aduc aminte povestea și să aștern iar pe “hârtie” Coana Fífi. Nu mai e ce-a fost. Simt că nu e povestea plină de suspans draconic de altădată, de pasiunile ce le năștea în preajmă, marea dragoste pentru soțul ei și de taina ce o făcea egala lui Iulius Cezar sau Alejandro Magno. De ce? Coana Fífi a fost scrisă de o școlăriță nu de adulta din ziua de azi.
P.S. º amicul meu avea barbă.
© 2021 Constanța Dorina Dobrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu