Cu timpul însă, pe vreme ce înaintam în vârstă, o vedeam cum se schimbă, cum, ceva mușca din ea cu poftă și acela nu era Mihai. Ochii i se duseseră în fundul capului, tenul nu mai avea culoare, obrajii erau șterși, iar privirea goală. Din mersul de căprioară rămăsese un legănat tremurând. Din nefericire gustase și ea din amarul pahar al cancerului exact ca mama mea, dar asta mai mult din răutate. Adică ce, numai mama să fie bolnavă? Și ea era frumoasă, și bună, și deșteaptă, și cu părul creț și pielea albă. Na! Numai urâtele să aibă parte de așa ceva? Din Loredana nu mai rămăsese nimic: buzele prea subțiri, năsucul cârn, cândva acum căzut, niște sprâncene agățate de frunte, urechile dezlipite de craniu nu suportau greutatea unor cerceluși delicați și părul altădată cascadă neagră acum doar în fotografii. Un batic ofilit oferea imaginea unei tinere îmbătrânite prea devreme, ce se plimba pe faleză, în apropierea Cazinoului. Doar uitătura mai aducea aminte de ea, de Loredana. În mintea mea o nenorocisem. Chiar mă simțeam vinovată de suferința ei (o d-ne!) și încercam să dreg busuiocul, căutam să-i găsesc alt prieten - tot imaginar, bineînțeles. Mă bătea gândul la medicamentele mamei mele, dar ce știam eu pe atunci dacă endometrilul i-ar prinde bine.
Vă dați seama la vremea aceea ce imaginație aveam? Nu degeaba învățătoarea mea îmi spunea vocalizând: “Scrie! prost, bun, scrie! Scrisul e cel mai bun psiholog!” A citit și ea câteva perle și o vedeam la catedră cum își încrunta sprâncenele, cum se abținea să nu râdă, cum era pe punctul de a arunca cu ceva după mine sau rămânea cu privirea pierdută către fereastră. O depășeam cu mult în pregătirea ei pedagogică. Mă trata ca pe un giuvaier prețios, dar nu știu, dacă să mă țină în frâu, ca să nu reinventez “Europa Liberă”, sau că nu era în stare să mă înfrunte. (așa suntem noi geniile, de neînțeles.) Doar chihlimbarele ei mă potoleau. Aveau ochi, glas, colți. Hipnotizau! Ardeau! Dacă ar fi știu săraca, mi-ar fi dat pe la nas cu ele, precum popa când tămâiază altarul. Hahaha! Așa scăpa de o belea.
Mă bucur însă, că bunul D-zeu, după toată suferința copilăriei mele - compunerile erau jucăriile mele, nu mi-a dat un copil cu o imaginație ca a mea. Nu știu ce m-aș fi făcut. Copilul meu e cuminte. Gândește rațional și la obiect, nu visează cai verzi pe pereți și nu a pus niciodată întrebări străvezii gen: “De ce se bat pilonii pe marginea canalului Caraorman? Ca să nu fugă apa?", “Dacă Bulu - tatăl meu, a fost electrician, el electriza?”, "De ce păsările călătoare zboară în țările calde? Că aici la noi e țară rece?”, sau clasicul, cum se fac copiii. De asta nu am scăpat.
Și să revin puțin în zilele noastre. Între timp mă lăsasem de prieteni imaginari. Aceștia au dispărut cu primul iubit, ca prin minune. Cine e Andi? Cine e Loredana? Cu timpul și primul iubit în carne și oase s-a evaporat, așa că eram hotărâtă să-mi găsesc ceva mai viu, dacă înțelegeți ce vreau să spun.
Și am purces spre primul anunț, care suna cam așa:
“Dacă ești roșcat european și băiat muncitor, caută-mă. Dacă te pricepi la reparații și nu ai obligații familiale, aici mă găsești. Ai umană? Îți asigură necesarul de bobite și garderoba corespunzătoare nivelului tău de viață?, sună-mă. Dacă deții casă, masă, mașină și iaht, îți plac artele frumoase, ști să conduci orice mijloc de transport pe cale navală, aeriană, ferată, asfaltată, pietruită și prăfuită, îți plac animalele, mâncărurile fine și nu numai, mă găsești la adresa….. Ști să faci mici atentii, să scoți la dans o damă, la cinema sau la o expozitie, să fi un gentleman în societate, dar o fiară în pat? Da? Al meu ești!
Pentru toate cerințele mele precizez, că am trusou complet, am făcut cursuri pentru tinerele gospodine și cel mai important atuu al meu e sinceritatea. Aștept și provincia.”
Am așteptat o perioadă lungă de timp, fără ca anunțul meu să aibă nici un efect. Vecinul (între timp s-a făcut bombardier. cică ar fi fost și ceafă lată, dar nu mă bag eu în meseriile lui), m-a ajutat, să rescriu anunțul. Cică al meu nu are trecere în ziua de azi. Și s-a apucat domnia sa cu amândouă mâinile de creionul chimic, muiat îndelung în gură și a scris anunțul ce vi l-am prezentat cu ceva timp în urmă.
Despre relația dintre Loredana și Mihai, nu mai rămăsese nimic. Fuse și se duse. Cu timpul, privind așa aiurea spre alinarea sufletului fetei, 2 secunde m-am gândit parșiv și fără frică la un bilețel scris de data asta de Mihai (a fost un fel de favor din partea mea, pentru toate nenorocirile de care a avut parte săraca fată), o hârtiuță cu 5 cuvinte.
Păcat de bilețel. Încă mai zboară ca un fluturas gingaș în căutarea Loredanei. Mai că-mi vine, să “rebobinez” povestea și să-i fac fericiți până la adânci bătrâneți.
Merită?
Sfârșit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu