Sirena

 

Sunt un dobitoc, recunosc. Un idiot și o jigodie. 3 kile de cotoi tâmpit și fără minte. Ce să fac? Sunt un ordinar, că am cu ce și chiar dacă n-aș fi avut, tot așa aș fi trăit. Sunt depravat din naștere și o recunosc. Da! Așa-mi e firea. Am încercat să fiu și eu motan cuminte, educat, cultivat, etc. Pe dracu! Tot țicnit sunt. Educație? Haha! Cultivat? Bă, mă lași?! Asta-i viața mea și alta nu am. Chiar nu merit o viață mai bună.

Să vă spun ceva și despre mine. Mă numesc Luță și sunt o pisică de mare ca oricare alta. Am fost un motan vânjos, frumos din cale afară, dar încet la destin. Când fâlfâiam eu pe lângă o jună, se opreau meduzele, apa îngheța. Ieșea până și Titanicul la suprafață, după care, se scufunda încă o dată, încet și suav ca mine. Se dădea mării, precum eu pisicilor din viețile mele. În nici una nu am fost bun. În toate cele 9 vieți am fost un nenorocit. Mă arunca marea de la un țărm la altul, mă târa în străfunduri. Nimic! Tot cretin am rămas. Săraca mare! Ea era martora tuturor pisiceilor mei fără număr, a pisicilor ce mi-i creșteau, pentru că nu aveam în sânge gena familiei. Se duse naibi la naștere, sau poate că taică-miu nu a avut-o la el, în momentul în care m-a conceput.

Sunt un prost, dar cineva acolo sus, mi-a mai dat o șansă, o viață. A 10-a viața. Cu ea am vrut să mă port frumos. Și da! M-am purtat. La mine, pisicile pe care le cunoșteam, erau așa... de-o bere, o măslină, țac-pac... și la gară. Nici numele lor nu mă interesa. E! În viața asta care mi-a dat-o `Nea Caisă, am cunoscut o pisică. Fifí! Unduia elegant pe fundul mări, marea o dată cu ea se plimba pe aripile ei și alături de vulturii de mare, părea un înger. Pentru prima dată în viața mea, m-am îndrăgostit. Eram îndrăgostit până peste urechi. Pentru prima dată, voiam altceva de la sexul slab, decat sex. Inima mea începuse să trăiască. Ne-am cunoscut, ne-am plăcut și ne-am împlinit dorințele, numai că... și aici mi-am dat în petec. M-am trezit plecând, înotând departe, fără să privesc în urmă. De ce? Totuși, rămăsesem îndrăgostit.

Într-o zi, destin sau pedeapsă, am fost aruncat pe malul mării. Nisipul era înfiorător de fin, neimaginat de auriu și imposibil de frumos. Acolo, pe țărm, din ochii și privirea mea, din inima mea pustie și bolnavă de dragoste, am văzut, am cunoscut o sirena. Viața m-a plimbat prin toate mările și oceanele, mi-a arătat minuni și nenorociri, frumuseți și dezastre, dar mai frumos și de neconceput, o sirena. Auzeam legende despre aceste făpturi la îndemână nimănui. Auzeam de răutatea lor și nebunia ce-o lăsau în urmă, și mai ales de arsurile fără leac a frumuseții lor. Priveliștea de vis ce o emana, era ireală cu ceea ce trăisem până atunci. Nu sunt eu în stare, să miaun descrierea ei. Pur și simplu era o sirena cu un trup frumos, delicat, niște culori îmbietoare, cu alura umană, dar cu ceva din prea adâncurile mărilor, prea adânc pentru noi muritorii de secunde, că atât trăim pe lumea asta. Stelele privirii ei, atrăgeau orice: apa, vântul, miresme și suflete. Se hrănea cu deznădejdea dragostei victimelor ei, iar acum cu mine. A început să-mi devoreze zborul meu delicat. Mă atrăgea fără să vreau. Mă înnebunea și deși îmi dădeam seama, că mă tâmpesc, nu mă puteam rupe de această chemare. Ba din contra, chiar o doream și-n timp ce eu mă lăsam dus de vraja ei, trăgeam spre marea mea, ce ar fi putut să mă salveze, dar nu a facut-o. Nu la timp. Alergam după mreaja ei dulce ce-i aroma buzele, după suflul de roze ce ieșea din ființa ei. Avea un nu știu ce de frumos, ce o urâțea, îmi destrăma sufletul, în timp ce-mi savura sărutul ultimei mele iubiri. Sunt nebun cu pietre - auch! (?) în cap, sau beteala norilor mi-a tulburat mintea? Ce...? M-a lovit un inel, ce fu aruncat în marea mea, cândva, undeva. Încet, încet, solzi ieșeau din zâna apelor mele, alături de colți de oțel, ce-i acopereau trupul. Gura ei - ucigaș de iubiri, se transforma în diavol al destinelor prea puține. Se întrezăreau mușcături pe trupul meu de pisica de mare și mă devorau repede precum dispareau.

Ce? Ce a fost? O rază de soare. Un vânticel ce-și juca parfumul pe pielea mea prea dornică de apă. Nisipul prea plăcut era acolo, dar ea era doar în mintea mea. Alergam după ea, fără s-o văd. Dar încotro? Unde e? Sau.., a fost? O boare de aer aducea parfum de foarte albastrul îngropat lângă Titanic. Îmbrățișam aerul ce-i atinsese corpul. Oare a fost? Ce a fost? Și m-am trezit din sirena mea sau din vis, ars de soare, uitat într-un colț de lume, fără să mă pot întoarce la marea mea. Îmi dădeam seama, că muream după iubita mea pisică de mare, după dragostea și devotamentul ei, de care eu nu am vrut să disfrut. Draga mea “sirena” mă îmbolnăvise de iubire și mă pedepsise. M-am hotărât să renunț. Nu aveam sânge. Nu m-ar fi meritat. Soarele m-a devorat. Pielea mea sfârâia de fericirea morții ce se apropia, dar n-am mișcat deloc. M-am lăsat în voia nisipului și a soarelui ce lumina noaptea. De ce nisipul e ud? De ce soarele mă lasă să zbor? Nici una, nici alta.

Prin nu se știe ce minune, mă aflam iar în apă. Valurile m-au vrut înapoi, să-mi duc crucea ultimei vieți. M-am trezit, înotând după ultima mea dragoste. Mă întorceam la ea, în marea cea mare, fără să o găsesc. Pe merit zic eu. Sunt eu cretin sau nu? Și tot restul vieții mele am petrecut-o, căutând-o pe ea, pe Fifí și pisoii mei. dar nu-i voi găsi niciodată, și nici nu voi mai fi eu, acel cretin tâmpit, pentru că nu voi mai fi eu.

© 1 mai 2019 Constanța Dorina Dobrescu