Cândva, pe vremea când eram mic și prost!
Mi se uscase gâtul și-mi doream cu ardoare ceva rece. Vin, bere, apă chioară, nu conta. Rece să fie, suficient cât să-ți cadă un dinte la fiecare sorbitură de apă, 2, 3 măsele la un pahar de Odobești sau proteza la un țap. Afară? Cuptor! Oră la care toate magazinele, restaurantele, barurile, buticurile, bombele de cartier sunt închise, eu alergam din negoț în negoț, să cumpăr ceva de băut. M-aș fi mulțumit și cu aghiazmă, dar și la biserică era închis. Pfuuu! Fatalitate! Îmi simțeam limba zvâc, zvâc, saliva cocteil molotov, iar ochii vedeau năluci lichide.
Bunul și milostivul (sau nu!), după o asemenea suferință, a considerat, să mă aducă puțin la realitate și mă leșină în brațele unui stâlp de telegraf. Trotuarul m-a miruit și a acceptat tânguirea mea, și pentru a-mi obloji beteșugurile căpătate de la prea fericitul lemn al stâlpului, mă tăvăli până-n fața unei prăvălii. Ochii-mi ieșiți din orbite atârnând pe la nord și vest, nu m-au lăsat să văd rostul acesteia.
Ceva mi-a dat un ghiont, sau poate eu o luam iar la vale ușurel, așa că, cum un ultim efort, trecând pe lângă mesele frumos aranjate (curate? lacrimă!), cu scaune jucaușe ce se zbenguiau sub niște ștergare populare (ce dugheană e asta?), un gard frumos colorat de niște mușcate și panseluțe vesele, am deschis ușa sălașului. Simpatică ușă, n-am ce zice! Fațada? O splendoare! Rai! Fata Morgana și-a făcut apariția la senzația de bine, ce-mi umplea nările cu miresme de sarmale, de aburii de ciorba. Tot ce-mi aduc aminte, e paharul de cristal plin ochi cu apă, apă adusă de la mama ei, ce-mi fu oferit în imaginația mea prea plină de sete. Un domn înalt, frumos, plin de o conștiință sănătoasă, se apropie de mine, chiar în momentul în care eu leșinam puțin. Eu, o mâță ordinară, eram luată pe brațe și oblojită, cum știa domnia sa mai bine.
Era seară când mi-am revenit. Eram întins pe o canapea, sus la etaj. Frumos, discret, luxuriant, românesc. Românesc? “Ce... pisici?! Unde mă aflu?” Din când în când, cineva venea, mă stropea cu apă (hahahaaa! Na belea! Noua, mâțelor, nu ne place apa, dar am răbdat. Prea era bine.) și-mi lua pulsul. Acest domn elegant și simpatic, mă luă în brațe și începu a mă drăgăli. Mă pieptana ușor, își mai trecea mâna prin coama mea și povestea unui amic sau frate (n-am prins idea.) de pisica copilariei lui. Simțeam cum lacrimile lui jucau v-ați ascunselea în ochi, în timp ce o doamnă cochetă cu parfum de mititei cu muștar (what?), meșterea ceva la lăbuța mea. Mă pansa. Încerca marea cea plină de iod cu un pansament. Cândva, am fost dus de o copilă la un cabinet veterinar și acolo mi-au dat cu iod pe la urechi. Ustura...! Fratele meu, care umbli prin lume, nu lăsa pe nimeni, sâ te dezinfecteze cu iod. Am zvâcnit la mirosul pătrunzător de intenție bună, până-n maduva osului rupt. Credeți-mă, că aș fi fost în stare, să mă prefac 3 zile și 3 nopți, că-s leșinat, numai să nu mă trezesc din bunăstarea asta, care mă desfăta.
Ghiorăiau mațele-n mine, dar le ignoram cu succes la fiecare mângâiere. Când domniile lor au văzut, că am prins miorlăit în botic, vorbeau, gesticulau a milă și mă întrebau vrute și nevrut. Cine sunt, de unde vin, ce-am pățit, unde este mama mea, tatăl, dacă îmi este foame, frig (lasă naibi frigul! nu auzi mațul cum cântă?). "Miahaauu!" E tot ce mi-a ieșit. În sfârșit! Cu multă delicatețe, am fost dus târâș-țârâș la o masă plină cu bunătăți românești: fleici, mici (mici?), ciorbe de toate neamurile și rudele, pește sub toate formele mâncărurilor ce-l conțin (mm!), mămăliguță cu brânză de burduf și cu putineaua de sfâstrână, smârtrină sau cum doarme iartă-mă s-o numi, că nu-mi iese. Este ceva așa cremos. O fi smântână? Mă rog! Și mai era și vestita ciorbă de pește - moartea mea, fasole cu cârnați, cârnați de casă, varză cu ciolan și icre uscate - icre de știucă uscate în bobi, delicatesă ce n-a văzut nici Parisul, doar strămoșii pescari știu despre ce este vorba (eu știu rețeta, dar nu zic. e secret!). Și erau multe pe masă, și-mi întrebam conștiința, dacă e bine, să mănânc tot, sau să mai las și la alți amărășteni, că-i plină lumea de noi. M-au așezat pe un scăunel cu o perna sub popou, cât să ajung la masă (mai rămânea să mă salute Alteța sa Regală. Zău!).
Și m-am pus pe mâncat ca în visele mele de pe vremea mămicii mele dragi, când îmi dădea din ea ce e mai bun. Și mâncam cu spor, și cu nod în gât că se v-a termina, și cu durere pentru "inamicii" cu care mă hârjoneam pentru un os de șoricel, că stau și dau târcoale stomacului, un' să găsească de mâncare. Și iar îmi făceam probleme, în timp ce haleam cu poftă, că mă vor mirosi și mă vor stropși în gheare, și cu mare rușine în inimă pentru gazdele mele, și…
Numai că - mii de beculețe s-au aprins, instalații, spectacole de lumini și lasere, nu știam, dacă trebuie să plătesc consumația. Am mâncat tot. Tot! Când pentru 7 vieți (eu am doar 7. Așa m-o făcut muma.). Jur! Cireașa de pe tort, a fost
cănuța de Marginea plină cu lăptic și papanașii cu crema aia alburie, cu kilu de dulceață peste ei, pentru piticul din mine. Mațul era plin, lăbuța nu mă mai durea. Mai lipsea o narghilea, dar hai să nu fiu nesimțit.
Într-un sfârșit, mi-am pus și eu întrebarea măreață: unde mă aflu? "Restaurantul nostru, se află pe calle Aviación, 17, Sant Vicent del Raspeig, Alacant" spunea gazda cuiva la telefon. Ceee??? Mamă care m-ai făcut! Săr'mâna acolo unde ești! Și am început să belesc ochii mei șașii pe pereți. Aici sus în separeul ăsta fain, alături de masa mea, mai erau câteva. Pe balustrada de lemn, era pus un covor moldovenesc de lână, să dea un aer intim și lângă covor, un ștergar își împletea frumusețea printr-o roată de căruță. De la intrare dădea bine ochiului obișnuit cu finețuri, dar și celor muncitori harnici ce trec pe aici, pentru aș potoli foamea, setea. La dreapta și la stânga se vedeau, adică se văd - ce zic eu, săculeți cu de toate ca la oamenii gospodari. Coborând privirea peste balustradă, ferestrele aveau niște perdeluțe tare frumoase, iar de la intrare se vedeau o groază de bunătăți și o bibliotecă cu "vechituri" de prin bodegile românești. Frumos tare! Ce mai!
Mi-a atras atenția în mod special, o încercare de poartă maramureșeană, de care erau atârnate doua "țuici" - așa zicea un amic din adolescență la
cănuțele pentru țuică, pălincă, sau alte otrăvuri bune de aprins pofta de viață, o farfurie de ceramică muncită de olar român și un velier în miniatură. Of, măi tată măi! Tata a fost marinar și dus a fost în apele lumii. Și bucătăria - of bucătăria, și bradul de crăciun cu darurile la picioare, învăluit de apele mării (???), și mușterii (că era full), și inimoșii ce m-or primit, și... Ce mai! Raiul pe pământ! Da cică românesc. Ptiu al naibi, că eu nu-s! Ba cică aș fi, ziceau matracucele copilăriei mele din Spania, prin mama, că plecă din țara ei, dar s-a întors să-și pregătească înmormântarea cancerului ce o omora puțin câte puțin, după ce Legiunea Străină a muscat putin din ea. Tata, Bebe cum ii zicea mama, Bartolomeu pe numele lui adevarat... Vă zic eu altă dată viața mea. Poate!
Bun! Toate cele bune, dar eu cum plec de aici, că n-am parale. Praful de pe tobă scrie în buzunarele mele. Ș-am plecat fraților, cu obrajii îmbujorați, condus ca un rege de gazdele primitoare, dar m-am întors pe furiș și le-am lăsat un bilețel pe masă, scris pe un șervețel. În noaptea de după, mi-am cunoscut viitoarea soață și am înnebunit-o cu bunătățile ce le primisem la plecare. Mi-au purtat noroc!
Trecând strada, am aruncat o ultimă privire. Localul se numește
Taverna românească. Vă las și vouă numerele de telefon: 621.242.771 și 865.75.10.39, poate aveți drum prin zonă.
În prezent!
Au trecut ani buni de la întâmplarea asta. Acum sunt motan muncitor, însurat, la casa mea, 5 pui mari și lați - mânca-i-ar tata pă ei dă flăcăi. Mai că mâne mi-or zice: “Babacu, marcă banu'!” De parcă ar crește în copaci. Ce-i și cu tineretul în ziua de azi!
De când mi-am cunoscut jumătatea, o dată pe lună o duc la acest restaurant. Mâncare foarte bună, prețuri mici. Păpușica mea e din Alaska, dar papă sarmale și învârte mămăliga-n castronel ca nimeni alta.
Într-o duminică, trecând gazda pe lângă masa noastră, mă întreabă zâmbind complice: "Ce mai face lăbuța mon cher?"
26.01.2020
© 2020 Constanța Dorina Dobrescu
