Nană! Ah nană, am nevoie de tine! De fiecare dată când îmi amintesc de ea, mă invadează o liniște interioară. Avea un caracter puternic și în preajma ei, mă simțeam în siguranță. Era suficient să ating clapele pianului cu degețelele mele mici și gata. Începeam să dansez cu muzica mea, în timp ce îmbrățișându-mi visele, zburam până la stele. Eram copil. Între timp am crescut și le-am pierdut.
Nu știu unde este mormântul ei și nici a lui nanu Iosif. Chiar! Cumatrul Gelu, pe unde o fi? Ah, multe nu știu! Mă agăț cu putere de amintirea ei, pentru că sufletul meu vrea să plângă pentru mama, mama mea, dar nemernicii de alături nu mai lasă.***
Pe aleea cealaltă, în timp ce o familie de mână cu popa făceau o horă împrejurul unui sicriu, preasfinția sa cânta: Isaie…!
“Fecioaara a avut în… și a născuut Fiu pee Emanuel, peee Dumnezeu și Oomul… nuumele Lui pe caree-l slăviiindu-l, pe … o Feericiiim.”, D-zeu să-l odihneasca întru gloria!” Ăăă??? “Se cu….. Ion!”
“Sființilor mucenici, care biine v-aţi nevoiit şi v-aţi.., rugaaaţi-vă Domnului să se mântuiaascăă…. nooooastre.”… Voci se împleteau cu, cântul preotului spunând: “D-zeu să-l ierte!”
“Slavă Ţie - mmm! Hristoase Dumnezeule - mmm!, laudă Apostoliloor şi bucuria Muceniicilooor - mmm!, a căror propovăduiire este Treimea cea de o fiiiiință - mmm! Amiiin!” D-zeu să-l ierte! D-zeu să-l ierte! D-zeu să-l ierte!” și toate sufletelele adunate împreună cu preotul, se închinau. Bocetele vibrante ce se aud printre versuri, îți cutremură tot corpul. Trei ture cap coada. Trei!
Îmi displace profund că le aud gândurile. De ce oare? “Da cine a îmbrăcat-o pă bâlbâita aia mireasă? A fost o boarfă, dă-o dracu!”, “Zău că păstrez bradul ăsta!”, “Hm, dac-ar ști mă-sa unde ține banii.., ar fi în stare să facă moarte de om!”, “Ce tinerel e preotu’?! Aș da o tură cu el!”, suspina mireasa în sinea ei, că a rămas ne….tă de decedat. “Habar n-au ăstia, că Lae și-a făcut testament!”, “Oare sefu știe, că mi-a vândut 51% din acțiuni? Ah! De-abia aștept să-i văd fața.”, “Am să mă prezint la notar cu plodu’ de mână și cu testu’ ADN. Atunci să-i văd pe unde scot cămașa!”, “Pierd autobuzul!”, “Oare de unde și-a luat aia căciula de blană?”, “Azi am inventar și ăstora le arde de nuntă în cimitir.”, “Gata dom'le! A murit! Și ce? Ce atâta tam-tam?”, în timp ce se apleca ușurel spre d-na cu căciulă de blană. Acesteia îi căzuse lănțișorul de aur de la gât și guralivul nu știa cum să-l palmeze. “Diseara mă fac muci! Cine l-a pus pe nenorocit în pumnii mei? Na mă, râzi acum! Așa-ți trebuie, dacă te-ai dat la soră-mea!”, vorbea mortului (hâc!), “Ai ascuns mă ranga aia?”, “Îu!, Hârhârhârrr..!” și cineva leșină lângă sicriu.
Ce D-ne iartă-mă se întâmplă în cimitirul ăsta? E nuntă?
*** “Iuiuiuiuuuu, zi mă!” “Lasă dracu fluieratu’, că nu suntem la nuntă.”, îi reproșa cineva. “Musiu!” - socrul mare, grandomanul care a fost ajutat de boschetar, după un râgâit împuțit, i-a zis: “Odată îmi înmormântez ginere! Să fie îngropat bine. Face jupanu și capac, că ăsta-i în stare să vină noaptea să mă ia de gât, că n-am vrut să-i dau fata. Lăsa că știu eu de ce nu am cheltuit bani acum, te-ai prins?”, făcându-i prostește cu ochiu’. “Iuiuiuiu, Hop, Hop, Hop! Și la StânGa și la DreapTa!”, beat criță pocnea voios din degete. … Numai văduva în depărtare, sufletu-și rupea, soțului să-i dea. … “A sunat cineva la 112?”, pițigăia o doamnă în mulțime. “Moare omu’ și n-aveți bani de altă înmormântare. Să nu veniți iar cu chetă la ușa mea, că nu vă mai deschid. Jigodiile naibi ce sunteți!”
… Nino!, NiNo!, NINO!, se auzea o sirenă din ce în ce mai tare.***
Nu! NU era nuntă! Era înmormântarea unui tânăr necăsătorit străjuit de nași necununați. Cea care trebuia să-i fie soață pe lumea asta, îmbrăcată în rochie de mireasă, alături de un brad frumos, bocea: “Sosita clipa să ne cununăm,” (și bocitoarele după ea.) …cununăăăăm!, “Dar tu drag mire mie ai plecat,” ...plecaaaat! “Și-n astă lume vitregă tu m-ai lăsat.” ...lăsaaaat!” Și mi s-au umplut ochii de lacrimi, că mi-am amintit de Raul, vărul meu ce a murit de tânăr.
“Binecuvântat ești Doamne învață-ne pe noi îndreptările tale! … Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluieeește! “...roaba ta Maria…”, în timp ce, preafericitul cu legătura mirelui, legământ făcea miresei cu bradul.
Pe aleea principală paramedicii alergau disperați. Îngeri ieșiți din povești îi ghidau pe cei cu brancarda: “Aici!, Aici!”, dar cine avea să-i audă pe ei, îngerași fără de păcate. Era nevoie de o armată de diavoli ca neajutoratul să fie găsit. Întrebau în stânga și-n dreapta unde și cine are nevoie de ajutor. Un bombardier, pe margine de trotuar le dădea sfaturi: “Lăsați-l mă aici! Și așa trebuie îngropat, nu?” “Pai te lăsăm și pe tine, dacă crapi, nu?”, îi închise gura unul dintre cei veniți să salveze o viață de om. Of! O.., o viață de om.
Măi mamă, ce se întâmplă în cartierul ăsta în care te-au îngropat? La tata morții erau mai educați, mai liniștiți, dar aici…
Jur că mi-a fâlfâit pe sub nas o găină. N-am timp nici să mă sperii, dar aud cum cineva mă strigă, să o prind. Vine înspre mine și-mi cere ajutorul, dar pleacă repede. Doua cucoane aleargă și ele după galinacee și-mi vine să râd, că săraca s-a ascuns după un morman de flori uscate și a făcut un ou. Cred că de frică.
Îmi este ciudă de lipsa de respect față de mort și îmi zbârnâie în urechi mereu: “Tati, tati, hai acasă!” Aș vrea să iau mogâldeața aia în lumea nanei mele, dar nu pot. În timp ce eu am respectul înfipt bine în creier pentru cei duși, un cățel a papat oul și acum fugărea găina.
Doresc cu tot sufletul, fac eforturi disperate să mă centrez în memoria mamei mele, dar înmormântarea de alături s-a transformat într-un adevărat scandal. Bine că măcar a ajuns “tăticul” întreg și nevătămat la locul lui de veci. Am făcut mii de km, ca să ce? Să asist la un spectacol grotesc în câmpul sfânt?
Dar, dacă se toarnă un film și nu știu eu? Și instat curiozitatea mea de felină copilărească s-a activat 100%. Tada! Aș strânge mâna regizorului de platou pentru reușită. Poate facem o poză împreună, poate și un live. V-a avea succes garantat. Și mă încăpățânez să caut cu privirea, numai că… între timp mămăica mea, mimând o plimbare inocentă (sigur a fugit de la ăia.), mă salută ca o bună bunicuță ce e și intrăm în vorbă. Îmi dă de pomană o franzelă și parizer. “Asta i-a plăcut cel mai mult soțului meu, asta voi da tot restul vieții mele. Zică lumea ce-o vrea!”, îmi spune cu voce caldă. “S-a prăpădit mestecând în fierul încins al comunismului. A făcut silicoză și dus a fost!”, dar eu eram cu toate simțurile la franzelă și parizer. Cu mâna pe inima vă spun, că aveau același miros ca în copilărie. Mă uit la ea și-mi dau seama că sub fațada asta de mămăică, se ascunde o bunica venită din secolul XIX. Îmbrăcată decent, cu o bonetă pe cap, ochii și zâmbetul, îi trădează educația aleasă. De pension? Nu e o oarecare. Pesemne a fost profesoară sau medic. Medic? Nu! Adică nu toți sunt la fel, iar gândurile mele meschine mă fac să roșesc. Își continuă povestea.
“Mi-a murit feciorul la o lună, după ce a scos actele pe 4 martie 1977. Au făcut o mică petrecere la un prieten acasă. Am fost și eu să ajut la treabă. Bărbatu-miu era mort. Și acum parcă o văd pe Luci ca o albinuță.., Luci în sus.., Luci în jos…” “Luci? Lucia?”, întreb aiurea. “Da!”, și cu lux de amănunte îmi spune cine a fost Lucia, unde locuia, unde muncea și cum bărbatul ei i-a convins băiatul să se însoare. Avea totuși 40 de ani. “Îmi aduc aminte că aveau o fetiță de 6 ani. Era și însărcinată. Când a început cutremurul, ne-am speriat, am fugit afară, dar nimeni nu s-a gândit la copilul ăla inocent. După aproape un minut, tatăl a urlat: UNDE E FATAAAA?” și a rupt-o la fugă pe scări. A găsit-o ghemuită între bibliotecă și vitrină cu un codru de pâine în mâini. La câteva secunde după ce a luat-o de acolo, a căzut de pe bibliotecă o vază mare din pamant. A avut zile copila. A avut zile!” NU, NU SE POATE!, țip în mine. Amintirile îmi vin buluc și se derulează în mintea mea prea repede.
***1986, august, 2 secunde și Elena, era în brațele mele. Nimeni nu a fost capabil să reacționeze mai repede ca mine. Nimeni! Nici măcar mama. Pământul nu a dormit toată noaptea. S-a răzvrătit împotriva țării, ne-a amenințat, dar cine să-l înțeleagă. 1990, mai, a zgâlțâit somnul bunicii mele, pentru că nu a spus cine e tatăl, tatăl tatălui meu. De ce?***
Masa pusă la bucătărie, covorul vechi ascuns după ușă, dansul și cafeaua în sufragerie, cadouri sărăcăcioase, mâncare puțină, vin din belșug, “Vai, ăsta e semn rău! O să moară unul dintre miri!”, comenta o “clarvăzătoare”. Invitați chercheliți, povești vânătorești după războinicul cutremur. Replicile pământului au vorbit toată noaptea. Răgete! Mugete! Și da! La o lună de zile mirele a murit.
© 2022 Constanța Dorina Dobrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu