Când am dat cu piciorul de bordura mormântului, totul a dispărut. De mămăică nici urmă. Ce film? Ce efecte speciale? Așa imaginație cretină am? M-a lovit vreun meteorit? Ce venin mi-au pus ăia la sala de tratamente? Cei ce dansau în fața a două sicrie au dispărut. Îndrept ochii spre locul de veci al “tăticului” și văd un gard și o cruce de fier - ruptă, peste care zace o grămadă de crengi și frunze în putrefacție, printre care un salcâm se încăpățânează să vadă lumina zilei. Cu multă frică mă uit spre mormântul mirelui dar, mă lovește imaginea unui monument vechi de a cărei cruce de piatră zace sculptat un lanț și o ancoră. Lovit pe la colțuri, plin de licheni, de pânză de păianjen și iederă, se întrevede într-o ramă de ceramică, imaginea străvezie a unui tânăr cu chipiu. Mormântul era deschis, iar la picioarele lui era un săculeț din pânză albă plin cu oase. Numai tânăra în spasme, era în continuare pe jos. Aș fi vrut ca și povestea ei să dispară, dar ea era reală. Lumea grăbită, trecea ca pe lângă o fantomă. Cei de la salvare nici măcar nu au privit-o, deși în acel moment toți îngerii raiului strigau: “Are nevoie de ajutor! Are nevoie de ajutor!” Toți erau orbi. Toți erau surzi. Cine să-i inteleaga durerea? Cine să-i dea o mână de ajutor? E! Uite că dintre noi ăștia 7 miliarde, s-a găsit cineva.
***”Gata! Nu mai plânge!” și simt efortul pe care-l face de ani de zile, pentru a mă ridica de jos. A câta oară? Nu mai știu. Am pierdut numărătoarea. Mi-a șters lacrimile, m-a sărutat duios pe frunte și m-a băgat în mașina albă de pe marginea drumului.
Și albăstrele noastre, au început iar să se aștearnă frumos peste micul nostru brăduț, brăduțul meu de crăciun de mai bine de 20 de ani. Te iubec!***
Of, mamă, ce este cu sufletul tău? De ce ești atât de neliniștită? Ce sau cine nu te lasă să te odihnești?
Și o întreb tot ce a fost frumos într-o relație mamă fiică. Ține minte tot, pentru că m-a iubit, am iubit-o A dat totul pentru mine. Eu în schimb nu am putut să fac ceea ce mi-aș fi dorit. Tu, iartă-mă!, că n-am știut cum. Nu am putut decât să-i salvez acoperișul, mai bine spus, că noi doi i-am salvat casa. Atât! Mă doare că în lupta voastră, m-ați târât și pe mine. Tata nu a fost nebun. Poate a fost bolnav, poate a fost neînțeles sau poate că nimeni nu s-a gândit la suferința copilăriei lui. A dus “Ești un bastard!” ca pe o cruce toată viața. Tu ai avut doi frați, el în schimb a fost singur, ca și mine de altfel.
Apropo de frați: de ce nu m-ai crezut, când Nicu, fratele tău…? Aveam totuși 9 ani! Nici pe Paula nu ați crezut-o! Tace!
Muream pe loc, dacă aș fi auzit glasul ei în viu. În capul meu vocea ei e prezentă, dar nu v-a fi niciodată la fel.
Niciodată să nu spui, niciodată, dar în cazul ăsta o spun: Niciodată!
As vrea să-i povestesc ceva vesel (că am ce.), să-i zic din multele trăznăi pe care le-am făcut în copilărie, dar cad în genunchi și izbucnesc într-un plâns nebun, ieșit sincer din rărunchi, pentru că speranța mea a Murit, ca și a tatălui meu când a murit bica - mama lui.
Iartă-mă, iartă-mă și miliarde de iartă-mă-ți las la picioare. Tu iartă-mă!, pentru ca te iubesc, deși nu ti-am spus-o niciodată.
Las la poalele mormântului unul din buchetele de flori ce le-am cumpărat la intrarea în cimitir. Primul l-am lăsat la tata. La fel ca celălalt e șifonat de la căzătură, dar mă minunez că sunt hortensii și-mi aduc aminte cu plăcere de tanti Tita și fetele ei, foarte dragi mie. Îmi este dor de ea și de ‘nea Șerban, dar nu îmi este dor să urc 7 etaje. Asta nu!
Plec tristă de neliniștea de care am avut parte la mama. Să fi fost zbuciumul ei de pe vremea când trăia? Da! A suferit prea mult. A trăit o viață cu cancer la sân. Puțini știu asta, dar viața e așa.
Acum merg glonț spre d-na Floare, cu o floare scoasă de data asta din buchetul mamei. O floare pentru o Floare, nu? Ce păcat că nu e acasă. Iar a plecat după Sucă?
Și-mi aduc aminte cum plecam si eu de acasă la joacă, la bunica, sau de frică - nuiaua, umerașul, paleta de bătut covoare, cheia de la gât, cureaua, mătura, s.a.m.d, nu sunt prieteni buni cu, copiii neastâmpărați. Prima experiență a fost la 5 ani. Lângă școala 10, era un chioșc unde se făceau gogoși. - Mm! Îmi plouă în gură. Era seară. Ploua! Acolo m-au găsit, sub streașină, udă de sus până jos.
Invidiez sincer - în sensul bun al cuvântului, pacea ce înconjoară locul lor de veci. Aș sta aici o veșnicie, dar acasă mă așteaptă cineva drag.
Am așteptat o bună bucată de timp și dacă am văzut, că nu se întoarce, am sărutat floarea, am pus-o pe mormânt, le-am aprins o lumânare și am plecat.
La dl. Petre nu mă mai duc, că m-a văzut când am fost la tata. Mi-a făcut semn cu ochiul șmecherește, când din buchetul tatei, am scos o floare și am pus-o pe crucea lui. Și lui i-am aprins o lumânare.
Dormiți în pace oameni buni!
Am obosit. Cu greu merg spre Elena. Voi târî cu mine tot restul vieții acest “Eu sunt ..…!” Cine o să înțeleagă? Are cine, nu vă faceți griji. Numai că mai devreme sau mai târziu, tăcerea lumii se va așterne peste acest strigăt de ajutor: “Eu sunt bine sănătoasă, ceea ce-ți doresc și ție!”
Elena!, draga mea, … dar nu vreau să trezesc somnul unui bebeluș de 7 luni, produs din cauza uneia dintre cele mai importante descoperiri ale omenirii: focul. Își doarme somnul într-un mormânt împrejmuit cu fier. Prea ostil pentru un îngeraș. Jenică, Bogdan, dănțuiți alături de ea. Încălziți sufletele părinților noștri.
Un firicel de sânge venit de la tâmplă, se înnoadă cu lacrimi în barbă. Clopotele bat năvalnic înspre mine și plec fără umbră din cimitir către mașina albă, lăsând în urmă trei morminte înveșmântate cu amintiri, încălzite de buruieni și păzite de gândurile mele.
“Ne vedem curand?” Nu!, că mai am treabă pe lumea asta.
Sfârșit!
dedicată părinților mei
21 februarie 2022
© 2022 Constanța Dorina Dobrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu