În drum spre mama, văd o adunare de oameni îmbrăcați în alb, în fața unui cavou mare, negru, impunător. Se aude un discurs. La dreapta o fanfară bâzâie ceva vesel (?), iar la stânga un cor, cântă, lăsând impresia că, componenții lui au toate defectele de vorbire posibile. “Știm în adevăr, că dacă se desface casa părintească…” Și parcă văd, cum, cavoul înghite marea de oameni ce dansează frenetic. … “Și gemem în cortul acesta plini de dorință. Ne îmbrăcăm peste el, gemem apăsat!...” (what?, în timp ce sprâncenele mele pleacă în sus a uimire) “Tatăl nostru care ești în ceruri”, cotropit de o groază de “Amin!”-uri, rostește cineva cu ochii închiși și cu brațele ridicate spre cer în fața a două sicrie, în timp ce dansează fericit. Mulțimea bate același ritm. Toți sunt fericiți (???). “Și-ți mulțumim pentru…”
Plec, plec, plec, plec spre mama mâncând pământul.
Pe drum răsar în cale morminte mai proaspete, mai vechi, adormite pentru vecie. Îmi atrage atenția o bucată din ceea ce a fost cândva o aripă de avion. N. 1980, D. 2000. Mă întristez, plâng și urlu în gând, și întreb cu ce a greșit, și întreb de ce, și nu mai întreb nimic, pentru ca istoria nu-mi v-a răspunde.
Drumul până la mama pare o eternitate. O văd pe Eleni, tanti Tita, mamaia Mița, Raul, Stelică, Mariana, Sucă, d-na Floarea, dl. Petre, unchiu Marcel, balelu, bunica, tanti Mărioara, unchiu Mihai, unchiu Alexe, Eugen, cumătru Gelu, nenea Nicu, tanti Geta, Mache și lista familiei nu se mai termină. D-ne, mai e cineva în viață?
MAMĂĂĂ, salvează-mă!
Mama! Săru’mâna mamă! În sfârșit am ajuns! Ce faci?
“Eu sunt bine, sănătoasă, ceea ce-ți doresc și ție!” Mai ți minte? Asta era parola noastră în caz de primejdie. Din păcate e prea târziu să-ți cer ajutorul.
Am plecat de acasă cu o listă interminabilă de amintiri.
Îți mai aduci aminte cum tata a cărat crucea? “Din om marinar faci, din marinar om nu mai faci!” (???) Privesc împrejur. Țipenie de om nu-i. Tanti Aftinia de ce s-a călugărit?... Mai ți minte când am împlinit 4 ani și a venit tanti Geta la noi? Să ști, că n-am uitat tortul de frișcă umplut cu caise din conservă. Nu! N-am uitat! Sau când bica murea de frig în plină vară sub plapuma de lână și Mamițica, pe marginea patului murea de cald, în timp ce își făcea vânt cu un ziar să se răcorească? Mai ți minte când te întrebam pe care parte să mă culc, că mă durea burta la cât de mult mâncam? Mai ți minte de ce ți se termina așa de repede piperul negru? Și ghipsul, și Dalnic (s-ar fi împăcat cu Mița?), și gleznierele, și rochița de catifea, și rochia ta de mătase pe care am taiat-o, și ursulețul de la Ică, perdeaua, tv-ul, și prima mașină de spălat, care am vrut să o agăț de tricicletă și eu să pedalez ca tu să speli mai ușor, sau a doua pe a cărei curea am făcut un carusel pentru păpuși cu manivelă din lemn, reșeul, fierul de călcat, bușoanele, geanta cu scule a lu’ tata, instalația de la brad, binoclul d-lui Gacea de pe Pinguin (nu ți-a spus niciodată, că m-a găsit înghețată bocnă la sala frig).
Ehe, și dacă ar ști tata, că eu am oprit ditamai draga de la Caraorman și în frunte cu, căpitanul - dl. Ciucan (apără-mă și păzește-mă D-ne, să nu citească povestea asta pentru că e mai reală decât aș dori să fie. E caz documentat. A prescris oare?), tuturor le țâțâia curu’, când au venit ăia de la G.S.L.H. Galați cu elicopterul, pentru că se oprise ditamai uzina plutitoare, iar eu râdeam de frică ce-mi era. Ar fi în stare să se trezească din morți, să-mi tragă una zdravănă la cur, nu? Sau fluierul de la Chefal care te scotea din minți pe 1 ianuaria a câtorva ani la rând la Sulina, când eu ieșeam pe punte cu “sorcova” și veneau colegii lu’ tata să-mi dea ceva mărunțiș, numai ca să Taaac!, și eclerele, amigdalele (mama lor dar, că m-au nenorocit), soba, toate astea și multe altele pe care nu mi le aduc acum aminte, fiecare cu povestea lor năstrușnică plus ustensilele de rigoare care nu lipseau niciodată. Never! Never? Never!! Doar eram fiică de electrician, matrițer și marinar pe deasupra. În brațele lui eram statuia Libertății! Vive la liberté! ¡Ole!
Mămicule te iubec și pe tine! Am zis!
Ce zicea medicul de mai devreme, că are pile și la Tatu? Mă duc, mă duuc, că mi s-a ars o siguranță, vorbesc de una singură, ce naiba.
Pe alee, o bătrânică împovărată de ani, se apropia ușor de mine, dar pe semne m-a auzit vorbind singură și s-a îndepărtat repede. S-a speria? Săraca de ea! “Doamnă, doamnă, stați nu plecați! Doamnă, Vreau Să Vă Dau Pomană Pentru Mama. MAMAIEEEEE!” Ce pomană să-i dau, că nu mai am nimic.
Eu am o problemă vocală. Atunci când încerc să mă fac înțeleasă, să explic ceva sau când mă enervez, ridic vocea fără să-mi dau seama. Nu o dată mi s-a spus să nu mai țip și în ideea de a convinge interlocutorul, Că Nu Țip, ajungeam la un urlet de savană: “DA’ NU ȚIP D-LE!” Cel mai tare comentariu care l-am primit de-a lungul existenței mele a fost: “Ce faci? Vorbești tare ca să te încălzești?” E aici prin preajmă și o să râdă, dar merită toată dragostea mea și-mi vine să-i trântesc un “Să Trăiți Dom Gheneral!”, cu bătaie de călcâie, cu? Cu papucii. De ce? Pentru că-l iubec!
Mămăica, a luat-o la fugă printre morminte și s-a oprit la o înmormântare, de frică să nu vină nebuna, adică eu. Am talent!
Hârșt, bum, hârșt, bum își cântă pământul odă de milioane de ani. Mormântul era pregatit. Amin! Dar, s-a oprit unde nu trebuia.
Se certau neamurile pe copac, ce și cui să dea, cineva a furat legătura și se acuzau între ei, altu’ beat cui mai să cadă peste un sicriu vecin proaspăt venit cu alai decent. În timp ce o doamnă cochetă încerca să pună un bilețel de adio în buzunarul mortului - era văduva, de poala ei trăgea un mititel, care cerea caca, pișu. Din neatenție, cineva era să-l calce, dar în încercarea de a-l eschiva, a atins un înmormântac ce și-a pierdut echilibrul și a atins lumânările aprinse.
***Întrebare pentru bacalaureat: “dacă la nuntă invitatului i se spune nuntaș, la înmormântare celui venit la nefericitul eveniment i se poate spune înmormântac?
Nota 10 cine răspunde!***
Au luat foc între ei. Se băteau cu prosoapele să stingă focul, iar una dintre coroane ardea bine merci nebăgată în seamă de nimeni. Cel mic de cerea la baie, s-a cocoțat pe sicriu și striga cu toată puterea: “Tati, tati, hai acasă!” Când s-a dat jos, ca amintire a luat monedele de pe ochii tăticului lui și le-a băgat în buzunar. “Ptiu drace! Semn rău!”, comenta mămăica care fugise de mine mai devreme, care nu se știe cum s-a procopsit, să țină coliva și papornița cu pungi de împărțit. Lipseau sticle cu vin, un câine trăgea de sutana popii în timp ce acesta îngâna ceva din Metalica - Nothing else matters!... “Aleluia!”, strigau groparii. În apropiere o echipă de zidari, se adunaseră gură cască. Iar tămâie, iar miros de colivă, și iar… Numai pământul proaspăt se așternea docil peste toate sicriele, care se aflau la momentul respectiv în cimitir.
Mai la vale, doi băieți se duelau cu steagurile de la biserică. Un alt pezevenghi, se proptea de cruce ca de un sceptru. Globul crucifer îi mai lipsea. Din grupul ăsta organizat, cineva din familie, a vrut să aprindă o lumânare la un mormânt oarecare. A dat peste un om al străzii, ce-și făcuse culcuș taman acolo. S-a speriat rău, s-a speriat și ăla, iar fiecare pe partea lui, au căzut în mormintele vecine. Omul fără acoperiș peste un mormânt frumos (stâlpi, placă de marmură, cruce albă cu doi îngeri, poză, etc.), iar ruda peste un mormânt neîngrijit. “Bă, acolo ai să ajungi cu bănetul tau! Te-ai zgârcit la înmormântarea lu’ gineritu. Bă, o fată ai! O să te râdă și curcile! Huo, huo!”, îi reproșa cineva. “Hai sus!” și-i întinse mâna, dar i-a dat drumul și s-a rostogolit săracu, de a sărit peste două morminte. Individul cu reproșurile a tăcut instant. Cu mare greutate s-a ridică de jos, de data asta ajutat de boschetar și nu înțelegea, cum de tâmpitul ăsta de om, ce l-a tachinat o viață, ce i-a mâncat ficații la corporație, a tăcut deodată. N-o să afle niciodată, cine la pus la punct. A făcut cale întoarsă și a venit cu o groază de mâncare. Ăia mâncau pe rupte ca la cumetrie, în timp ce groparii astupau mormântul. Din tot ce i-a oferit, a luat doar colivă și cozonac. “Eu cu asta trăiesc! Nu sunt obișnuit cu delicatese. Mi-ai face mai mult rău decât bine!” Ce-i drept am rămas cu gura căscată.
© 2022 Constanța Dorina Dobrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu