Tu, iartă-mă!, prima parte

Cât de rece poate fi pământul uneori. Mă uit la crucea ta de lemn, ce ți-a fost înfiptă la cap. A putrezit. Dar nu despre asta vreau să vorbesc și nici să-ți spun că nu am bani de mormânt. Nu! Am venit să-ți cer iertare și să-ți spun că ai avut dreptate. Aș da orice, să mai fi o secundă în viață, să auzi până unde a ajuns povestea începută în scutecele democrației. Am să mă duc și la mama.“De ce?”, parcă aude mintea mea și mă sperii.

Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă! Și, și iar îi cer iertare, dar nici o mie de iartă-mă într-o mie de ani, nu vor fi suficienți ca să mă ierte. Tu, iartă-mă!

“N-ați avut încredere în mine! M-ați etichetat: e nebun de legat! LĂSAȚI-MĂ ÎN PACE!, dar nu: m-ați Criticat, m-ați Bârfit, v-ați bătut joc de mine, cum nici nu mi-am imaginat vreodată. Trebuia să mă lăsați cu durerea mea de copil orfan, dar nu. Ați insistat, v-ați hlizit ca la urs, și v-ați obsesionat. Voi meritați să fiți blestemați! Plângi? Pentru ce? Tu ți-ai luat pedeapsa!”

Văd o ploaie strălucitoare în jurul meu. Nu mă bate! Ești tăticuțul meu!” și încerc, să mă agăț de el, dar sparge o farfurie și încep să tremur ca varga. Dintr-o dată, cu uniformă de liceană pe mine, văd ușa din în spatele meu și-mi dau seama ce palmă grea am primit de la tata. Atât de tare, că nici n-am simtit-o.

“Tăticule te iubec!” “Pleacă de aici! Te-ai luat după nemernicii care mi te-au furat. Chiar nu-ți dai seama ce au făcut din tine? Pune mâna pe o carte și lasă mahalagismul de la colțul străzii, că n-o să-ți țină de foame pe viitor. Măcar acum în ultimul tău ceas, fă ceva bun.”

Și mie mi s-a furat copilul. Ca și mine, a fost furat la rândul lui. Se pare că e o tradiție în familia noastră.

“Lasă-l, e nebun!”, zumzăie o voce de departe. Tic, tac-ul vieții mele. “E nebun!, E nebun!” Dimineață, prânz și seara asta serveam la masă. Aș vrea să spun: “Nu, Nu e nebun!”, dar mă simt paralizată.

“Hai la taica!” Piciorușele mele minuscule strivite de ghips le calcă pe ale lui, iar el mă ridică sacadat în timp ce cântă: “Uța, uța, cu căruța, pân` la baba Măriuța! Hop Așa!” Deci m-a iertat? Mă ține în brațe și spânzurată de gâticul lui, bălăngăn picioarele mele subțiri ca paiele. Mă pupă pe frunte zgomotos! Da, m-a iertat! Îi întorc spatele și spun așa-ntr-o doară: “de ce nu m-ai învățat să fiu om?”

S-a dus naibi și colivă, și pomană, și tot. Mă trezesc din leșin. Am un cucui la cap și mă doare rău umărul stâng. Cineva mă stropește cu apă, îmi spune că am făcut insolație (D-zeule mare, suntem în ianuarie, 15, anul D-lui 2022), am căzut și se oferă, să mă ducă acasă. Refuz politicos.

Împrejurul meu tot ce adusesem la cimitir pentru sufletul părinților mei, e ofrandă pământului. Niște furnici au năvălit cozonacii. Coliva stâlcită se uită strâmb la mine. Sticla cu vin strigă a gol, iar lumânările s-au rupt. Pungile pregătite pentru credincioși au dis-pă-rut. ???

De departe un preot îngânat de un țârcovnic, mă fac să uit. “...Aaamiiin! Întru fericita adormire veșnică odihnă dă Doamne (zdrang, zdrang răsună...)... Eroul neamului româneeesc…” și urechile-mi pleacă fără voie la întâmplarea eroului necunoscut mie. “Veșnică pomeniiiree, veșnică pomeniiire, (talang, balang, talang, balang… un clopot răgușit țipă în zare) veeșnica luui pomeniiire!... ” Și parfum de colivă se leagă o dată cu aerul. N-am înțeles niciodată semnificația acestui gest. “Asta e parte din noi!”, îmi spunea bunica, când eram mică.

Dintr-o altă direcție miroase a pământ proaspăt. Plânsete îndoite cu lacrimi pentru un torționar din vremuri de mult apuse, i se aduc omagii. “Vai ce om bun a fost!” Știu cine este mortul și-mi vine să mă duc, să-l bat să-i sune apa-n cap, dar n-am chef să plătesc amendă și nici să-mi petrec cel puțin 2 ani la mititica. Am luat-o razna! Ce zic eu?! Ah!

Mda! Îmi vine greu să-ți vorbesc de ceva ce am negat mereu. Aș dori ca și mama să afle adevărul, dar nu e posibil.

“Să fie de sufletu’ lu’ Costică!” “Bogŭ da prosti!”, zic. Ce cuvânt urât. Bunica mea era bulgăroaică și domnița asta tânără merită ceva original. Două mâini perfecte îmi întind pomană. “Primiți, nu-i așa?” “Cum să nu! Primesc, primesc!, dar vorbiți mai încet, să nu audă tata.” Și niște ochi căprui din capu-i prea mic privesc în jur. “Unde e? Să vină să-i dau și lui!” Ce sa zic, că-i mort? “Nu! Dacă vine (D-ne ferește! Tată, stai acolo!), nu-i dați nimic, că el este ateu.” Primesc pomana și mă închin, în timp ce tânăra își îndeasă lacrimile în gât. I le văd oricât ar încerca să le ascundă. Lacrimi mari, grele, seci, acide se rostogolesc în ființa ei. “Mamiiii!”, se aude în apropiere. Pleacă repede.

Unde am rămas? A, da! Mă doare însă, că am pierdut un tată din ambiția ta de a construi ce nici Ceaușescu nu avea. Îl mai ți minte pe Sorin? Ah, Sorin, Sorin! Am descoperit niște diapozitive color, în care poza… (și acum, că-i la 2 metri sub pământ, îmi este rușine să spun cum.), în care poza cu undița într-o mână și cu schițele tale în cealaltă. M-ai certat că eu ți le-am luat, dar eram prea mică să mă crezi. Mi s-a făcut rău. Am vomitat. Nu prea știam eu ce e aia, dar mi s-a părut urâtă, și neagră, și păroasă. Hahaha! Ce bine că ești mort! M-a prins și m-a amenințat. Și eu drac împielițat, nu-mi scăpa nimic. Hihihi!

De ce-ți zic eu asta acum? Am venit pentru sufletul tău și al mamei, nu să dezgrop traume.

Mi s-a părut, sau numai ce a trecut un mort spre locul lui de veci? Privesc împrejur și văd o mână de suflete cinstite, care-și duc fratele/tatăl/unchiul/soțul/copilul la groapă. 5 într-unul! Frații, copiii, nepoții, soția și părinții. Halal alai! Nici la dușmani!

Așa! Alături de mama ați fost părinții cei mai de preț, pe care nu am știut să-i apreciez. Nimeni nu m-a învățat, să fiu copila unei mame, unui tată. Cert e că mereu te-am simțit singur și-mi era frică să nu te pierd. Și te-am pierdut.

Miroase a tămâie. Pute! Mi s-a îmbâcsit plămânul stâng, de cât de tare miroase. Alături cineva miruiește un mormant vechi. “Termin imediat!”, mi se adresează un domn bine făcut, îmbrăcat cu palton negru corb și pălărie de fetru pe cap. Trece pe lângă mine și-mi lăsa o sticlă de vin rosu. “Să fie de sufletul celui pe care-l plângeți. Om mare ‘nea Jan, om mare!” (să fie nepotul lui dispărut prin 1980, că altfel de ce ar da de pomană pentru el?) “Dar eu nu plâng pe nimeni” Se uită ciudat la mine și se holbează la scrierea de pe cruce. “Eu vorbesc cu tata!” Ochii, urechile și toate simțurile ce le are în posesie, roiesc în jurul meu, pentru al vedea. “Dragan și mai cum vă numiți? Merg la sigur. Ignoră întrebarea. “Se pare că …întârzie?”, zice. “Cine?” “Tatăl dvs!” “Dar tatăl meu e mort!” și-l văd răsuflând ușurat. “Acesta e mormântul lui” și-i prezint mândră locul de veci. “Vai dar ce frumos este. Ornat cu floricele: trandafiri, panselute, hortensii…” Aiurea. Mormântul de plin de buruieni. La mama cum o fi? “Mama a avut o amică - Ortensia. A murit și ea!” “D-zeu s-o ierte!” “D-zeu s-o ierte!”, mă trezesc zicând întru onoarea ei. Se îndepărtează puțin.

Tată, azi nu e ziua noastră. Aș mai avea multe de spus, dar… A, da! Împreună cu nepoată-ta, ne-am decis, să dezgropăm morții. Vreau din toată inima, să-ți găsesc tatăl, familia ta paternă. Fie vorba între noi, voi descoperi și vreun frățior? Jiji!

“L-ați iubit mult, nu-i așa?” Ah, s-a întors. “Și pe mama!” îi răspund scurt. În timp ce domnul în paltonul negru își schimba atitudinea, eu speram, să-și schimbe direcția. “Nu mi-ați răspuns la întrebare.” Are un zâmbet tâmp pe față și mă tratează ca pe pacienții d-nei dr. Simitopol. “Știți, eu sunt medic primar. Oricând aveți nevoie de ceva, vă pot ajuta cu plăcere” și o carte de vizită vine fix spre mine. “Îmi puneți o pilă la Argintoianu?”, întreb. “Și la Tatu dacă vreți”, vine un răspuns rânjit. Pleacă! “D-ne ajută!”, vorbește Eu-l meu interior. “Cum vă numiți?, strig în gura mare. “Cine sunteți? Dl. Olteanu?” Ceva îl oprește preț de câteva secunde și-și continuă drumul fără să se uite înapoi. Dispare în ceața mea, deși afara e senin. Nu știu ce-mi vine și arunc sticla hăt departe. “Mulțumesc!” Ah, iar am vedenii! Măi tata, măi.

Da! El e! E Olteanu, cel care la nenorocit pe tata. Practic din cauza lui și-a pierdut mințile, din cauza lui nimeni nu l-a crezut. Nu știu cum a îndrăznit să vină la mormântul lui. Vrea să se asigure că e mort, sau are pe conștiință ce i-a făcut?

Of! De ce cu mama? Că nu aveați nimic în comun. Ea venise prea târziu în viața ta și tu destul de devreme în a ei. Nu v-ați potrivit deloc.

Îmi țiuie urechile de la un scandal iscat în poarta cimitirului. O mamă împrejmuită de familie, prieteni, dușmani sau curioși, la înmormântare a ținut morțiș, să-și îngroape copilul în locul de veci pregătit pentru un preot. Cică acolo v-a fi mântuit și păzit de rudele care voiau să-i înfigă un țăruș în inimă. Zic ei, că s-ar fi născut cu, căiță și că-i strigoi… “Să-l dezgroape, să-i fure inima, s-o frigă până se face scrum, să o dilueze cu apă și să o bea cei atinși de duhul cel rău” - umblă imaginația mea aiurea de la lovitura de la cap, cred. Doamne D-zeule, mi-am pierdut mințile! Acum a venit, să-i cinstească memoria. “Aici odihnește D. M. Nu te vom uita!” N. 1967 D. 2001, scrie pe capacul cavoului din marmură neagră de mai bine de 30 de ani. Marea de oameni învăluită în fum de tămâie murmură o rugăciune pentru sufletul adormit. Îmi aduc aminte despre cine este vorba și amintiri din tinerețe ies la iveală. Parcă aud hiturile lui, pentru că am asistat la unul din concerte și pentru că mi-am fâțâit popoul în discoteca lui de la Tulcea.

Apropo! Mai ți minte, când ai salvat viața colegului tău? Nimeni nu îndrăznea, să-l atingă. “Cum naiba să oprești o uzină întreagă? Cine l-a pus să dea la politehnică? Matrițer ca mine nu moare!”, țipai, de a auzit tot Frigoriferul. Pe bune? Și atunci pe mine de ce nu m-ai salvat? De ce m-ați lăsat, să zac inconștientă, ce ați păzit?

“Aveți nevoie de o confesiune? Vă aștept la biserică”, vorbește un popă în legea lui. “Amin!”, zic, mă închin și se duce la alți credincioși.

Una peste alta povestea s-a terminat, la fel și ceea ce ai avut.

Va urma.

© 2022 Constanța Dorina Dobrescu