Paharul de apă

 Povestea coanei Fifí, cea fără de sfârșit

Dar nu, viața pentru ei a continuat cu bune, cu rele, până când soarta le punea iar o piedică, o piatră de încercare sau poate că le zicea: Gata! Pân’ aici v-a fost.

Pe măsură ce lumina zilei începea să se stingă și umbrele serii se întindeau peste camera în care Coana Fifi își trăia ultimele clipe, domnul Maine stătea lângă patul ei, ținându-i mâna cu blândețe. În ochii lui se citea o poveste de iubire care depășea granița timpului, o iubire care fusese martora atâtor primăveri și toamne, a nenumărate zile însorite și nopți înstelate. Într-un moment, spasmele au pus stăpânire pe firavul ei corp. Respirația îi era greoaie și simțea cum setea îi ardea gâtul. "Apă...", a murmurat ea cu o voce abia auzită. Și, de parcă cineva i-ar fi citit gândurile, a simțit cum un pahar cu apă rece îi atinge buzele. Deși mintea îi era încețoșată de durere și oboseală, a realizat că nu era singură. A simțit mâna caldă a domnului ei sprijinind paharul, ajutând-o să bea. Nu ea ducea paharul la gură, ci el, marea ei dragoste, era acolo, alături de ea, oferindu-i apa de care avea atâta nevoie.

Nu spusese niciun cuvânt, dar prezența lui era mai grăitoare decât orice ar fi putut spune. Ochii lui erau plini de lacrimi, dar și de o dragoste infinită. Cu fiecare înghițitură de apă, coana simțea că primește nu doar un strop de viață, ci și toată iubirea lui, concentrată în acel gest simplu, dar atât de profund.

În tăcerea camerei, doar două inimi vorbeau,El, stânca ei, ea, muribunda ce se stingea.Apa, elixirul vieții, curgea lin între ei, Legându-i pentru totdeauna, într-un tăcut "Te iubesc".

Coana Fifi, simțind că timpul se apropie de sfârșit, își adună toate forțele pentru a-i vorbi soțului ei. Vocea ei, slabă dar clară, umplu camera:

"Dragul meu, ai fost lumina vieții mele, căldura care mi-a încălzit zilele și steaua călăuzitoare în nopțile întunecate. Nu plânge pentru mine, căci dragostea noastră nu se va sfârși aici. Ea va continua să trăiască în fiecare rază de soare, în fiecare adiere de vânt și în fiecare picătură de ploaie. Vom fi împreună din nou, într-o lume unde durerea și suferința nu-și au locul."

Domnul Maine, cu lacrimi în ochi, îi răspunse:

"Fiecare moment petrecut cu tine a fost un dar neprețuit. Voi păstra amintirea ta vie în inima mea până când ne vom revedea. Ești și vei rămâne veșnic iubirea mea."

În acele momente de profundă emoție, Coana Fifi simți cum sufletul ei se pregătește să părăsească trupul obosit. Cu ultima suflare, ea își întoarse privirea către fereastra deschisă, de unde lumina lunii începea să se reverse peste ea, ca o promisiune a veșniciei.

Și astfel, povestea se încheie,

Cu muribunda și paharul de apă,

O călătorie prin amintiri și vise,

Unde sufletele se întâlnesc și se despart.

În timp ce Coana Fifi își dădea ultima suflare, domnul Maine simți o căldură neașteptată în jurul său. Era ca și cum prezența ei nu părăsise camera, ci se transformase într-o energie nouă, înconjurându-l cu dragoste și mângâiere. El știa că, deși Coana Fifi nu mai era în formă fizică alături de el, spiritul ei era liber și veșnic, iar dragostea lor era mai puternică decât moartea însăși.

În timp ce noaptea își întindea mantia peste lume, domnul Maine rămase singur în camera unde Coana Fifi își dăduse ultima suflare. În jurul lui, totul era tăcere și pace, dar în inima lui răsuna un cântec de iubire și speranță. El știa că povestea lor nu se terminase, ci doar se transformase într-o nouă formă de existență.

În lumina lunii, el simți o prezență,

Nu era singur, ea era acolo, în esență.

Dragostea lor, mai puternică decât moartea,

Îi lega sufletele, dincolo de pământea.

Zilele treceau, iar domnul Maine își găsea alinare în grădina pe care o îngrijise împreună cu Coana Fifi. Florile pe care ea le iubea atât de mult continuau să înflorească, ca și cum ar fi simțit că spiritul ei încă veghea asupra lor. Domnul Maine vorbea cu ele, le împărtășea gândurile și sentimentele, și în fiecare petală, în fiecare frunză, el găsea un mesaj de la Coana Fifi

Grădina era plină de viață și culoare,

Fiecare floare, un mesaj de la ea, o floare.

"Continuă să trăiești, să iubești, să speri",

Îi șoptea ea, "Iubirea noastră nu moare, ci mereu reînvie".

Într-o seară, în timp ce domnul Maine stătea pe banca lor preferată, privind cerul înstelat, simți o mângâiere ușoară pe obraz. Era o adiere de vânt, dar pentru el, era Coana Fifi care îi spunea că nu era singur. În stele, el vedea ochii ei strălucitori, iar în liniștea nopții, el auzea râsul ei cristalin.

Steaua cea mai strălucitoare, ochii ei îi amintea,

Adierea vântului, mângâierea ei era.

În liniștea nopții, râsul ei răsuna,

Iubirea lor, veșnică, în univers dăinuia.

Anii trecură, iar domnul Maine îmbătrâni cu grație, purtând cu el amintirea Coanei Fifi și a iubirii lor neștirbite. Și când veni și pentru el timpul să părăsească această lume, el o făcu cu un zâmbet pe buze, știind că se va reîntâlni cu Coana Fifi în lumina eternă a veșniciei, unde dragostea lor va continua să înflorească, liberă de orice constrângeri ale lumii pământești.

Și astfel, povestea lor se încheie,

Nu cu un sfârșit, ci cu o promisiune vie.

În lumina veșniciei, dragostea lor strălucește,

Și în inimile noastre, pentru totdeauna rămâne vie.

Dar dacă povestea nu e așa? Dacă rolurile ușor, ușor se schimbă? Nu-i nimic! Ne vom trăi viețile după cum bunul nostru Dumnezeu ne v-a scrie povestea. 

© 2026 Constanța Dorina Dobrescu

Moș Nicolae

 

cadoul de Moș Nicolae

Eram hotărâtă să-l prind cu mâța-n sac, drept pentru care mi-am stâlcit năsucul gândindu-mă cum și ce să fac. Mi-am construit propria enclavă sau, mai bine zis, am pus stăpânire pe un bocanc pe care îl găsisem sechestrat în dulap. Era urât, jerpelit, fără să i se mai cunoască culoarea din „naștere”. L-am spălat, lustruit, etc, l-am și l-am descântat, poate-poate mi-o pune și mie moșul ceva acolo.

Am alergat toată noaptea cu ideile mele – unde să pun bocancul, cum să mă comport când vine, ce-mi doresc de fapt – și multe alte năzdrăvănii pisicești care se plimbau cu bicicleta pe bulevardele neuronilor mei tulburi, ca o coană Mița ce sunt. Hihi! Într-un final, cum altă încălțăminte nu era, n-am renunțat la bocanc, deși cânta la nas de la o poștă.

Odorizantul din salon nu alunga nici muștele, darămite mirosul „trandafiriu” de muncitor harnic. Am pus și o sticluță de parfum din acelea care se agață de retrovizor. Am deschis porțile cerului – fereastra, și, invitându-l frumos, mirosul a ieșit pe geam. Sau mai bine zis, a ieșit WiFi, papagalul casei, nu și mirosul.

M-am trezit într-o conversație mieunată, pe întuneric, cu el:

– Hai, du-te puțin pe afară, poate-ți aduce și ție ceva! Nimic!

Mi-am adus aminte că, în copilărie, am lipit un bocanc pe perete, chiar la ușa de la intrare, în dreptul clanței. De ce? Păi, d-aia, că un pisic pitic și peltic, pe deasupra, cu idei futuriste, face din orice bici. Bine, în ziua de azi, vorba nu mai e valabilă, dar pe vremuri bocancul lipit avea rostul de a susține cheile și de a „suna” la ușă.

Cum suna? E greu de descris procesul tehnologic. Concret, nu suna bocancul. Ideea era alta și anume.

Bocancul cu pricina, așa cum am precizat, era lipit în dreptul clanței, pe perete, ceva mai jos de întrerupător și avea menirea de a anunța intenția „binecuvântată” a hoților de a vizita apartamentul, într-un fel numai de ei știut. Bocancul avea șireturile legate de clanță și, în echilibru pe ele, stătea o sticlă de bere, vin sau ulei – neapărat pline. Atunci când domnia sa, hoțul, avea intenția necurată de a încerca ușa, apăsând pe clanță, automat sticla cădea cu un bubuit asurzitor, care trezea toți vecinii din bloc. (Pufyna? Trei zile nu i s-au mai văzut mustățile pe casa scării!) Și carcalacii ieșeau la iveală din cuiburile lor călduțe.

Fugeau hoții, mâncând pământul. Și mai ales carcalacii! Ce spray de gândaci? Aiurea! Bineînțeles că niciun mascat nu a avut parte de acest „infarct”. Păcat? Hahahahahaaa!

Mi-am luat un "Mânca-o-ar tata" de la tata cât casa – ăsta a fost al doilea, căci primul a venit atunci când, cu puterea minții mele, în loc de prenandez, după o asiduă căutare, am găsit săculețul cu ipsos. Cum spatula s-a lăsat găsită imediat, dar canciocul nu, într-o cratiță de la bucătărie, am executat un amestec de invidiat, în care am muiat bocancul pe o parte și l-am proptit de perete cu talpa în sus – cel mai șic loc pentru cheile casei.

Cu toată voința mea de școlăriță de la Școala Generală nr. 10, clasa I-H, l-am ținut la locul lui suficient timp, până când mi-au amorțit mâinile, moment în care am dat frâu liber altei idei. Prenandezul l-am folosit pe post de decor și, mai târziu, pentru reparații.

Avea un asemenea impact vizual, încât toți cei care se aventurau în casa părinților mei se loveau de el.

Tata, o vară întreagă, s-a lăudat cu invenția mea. Și nu duceam lipsă de bazaconii. Nuu!
Problema a fost alta. Soția verișorului tatălui meu – tanti Vivi – își anunțase vizita într-o oarecare zi. "Luci, când ies din gardă trec pe la tine." Muncea la spital. Lua autobuzul 4 din fața blocului nostru, așa că nu era un mare deranj. Eu nu știam exact când urma să vină. Știam doar că vine. Atât!

Venisem de la școală cu un 4 la matematică cât roata carului. Am zburat cu zumzet de fluture spre camera mea. Mama era la bucătărie, trebăluind la oale. Nu m-a auzit, spre marea mea satisfacție Tata era plecat în cursă, așa că protecția casei rămânea în baza mea. Eu, mama și sistemul de alarmă “activat” cu o sticlă de ulei de floarea soarelui, era tot ce aveam nevoie.
Mama, mergând de colo-colo prin casă, nu a observat drăcovenia cu sticla. Văzuse bocancul cu câteva zile înainte, iar mii de sfinți se abătuseră atunci asupra mea, însoțiți de amenințările ei  și de jordia de după ușă, cerându-mi să-l dau jos. Dar tata mi-a luat apărarea. În sfârșit!

Vine tanti, sună la ușă (eu nu încuiasem ușa cu cheia. aveam dispozitiv antifurt, nu?), și spune mama cu voce tare: „Intră! E deschis!” Tanti Vivi, mai forțoasă din fire, a deschis ușa cu putere. S-a dus naibii bunătatea de ulei cumpărat pe cartelă, direct pe peretele din fața ușii. Apoi sticla a căzut zgomotos pe podea, iar cioburile, descriind curburi numai de ele știute, au zburat în toate direcțiile. Între timp, uleiul a mânjit-o pe tanti de sus până jos.

Nu vă mai spun cum arătau cuierul sau traversa, că aveți voi imaginație. Eu am sărit ca arsă. Incidentul avusese loc la un an după cutremurul din ’77, când mă speriasem suficient de tare încât să fiu pe punctul de a sări de la etajul 1. Dar acum, nu mă lăsa inima să o văd pe tanti întinsă pe jos, într-o baltă de ulei.

Mama, săraca mamă, nu știu dacă o plângea pe mătușă din cauza sperieturii sau deplângea uleiul risipit în van. Faza este că tanti leșinase. Ambulanța a dus-o la urgență și a „zburat” direct la secția de reanimare. Lucra acolo ca infirmieră, deci avea pile.

Pățania aceasta a făcut ca vestea să se răspândească repede, ca la popă tuns. Am fost invidia tuturor colegilor, prietenelor, vecinilor și, mai ales, a vărului meu, băiatul lui tanti Vivi, care avea hobby-uri statice în sufragerie, gen avioane și alte aeroplane. Era de neconceput ca cel mai mare nepot de unchi să fie întrecut de mucoasa familiei. M-a urât cumplit, cred că și acum mă urăște. Spre marea mea satisfacție, nimeni din familie nu a egalat această întâmplare.

Revenind la bocancul meu actual, din lipsă de idei despre cum să-mi egalez măiestria din copilărie pentru a-l impresiona pe Moș Nicolae și a spera să-mi lase ceva în ciubotă, l-am lăsat lângă pat, hopa sus pe salteaua electrică și m-am pus la pândă. Am adormit pe la 4 dimineața. Da! Rușine să-mi fie! Eu, felină, să dorm noaptea... O să râdă și curcile de mine.

M-am trezit dimineața cu o pungă mare de cronțănele. Era bună și aia. N-am înțeles de ce alături era o nuia.

Ne vedem la urmatorul Moș Nicolae!

7 decembrie 2019

                                                                                                                                            © 2019 Constanța Dorina Dobrescu

Azi, 15:40

Ora 15:00, venea cu furtuni puternice, mai să rupă acel trandafir prețios, sau poate chiar el, să rupă lumea în două. Îl priveam, îi cântăm, îl mângâiam și-i promitem cerul însorit, ce toți putem da. Îl văd cum se luptă, văd cum bobocul acestei flori, dă, să vadă lumina zilei. A zvâcnit o petală. E roză, cu un puf suav. Dar rozul ăsta se învinețește, se înverzește. lipsă de oxigen? Tavanul stă să cadă pe acordurile lacrimilor și a genetelor. "Hai! Un ultim efort!" Sunete se plimbă cu putere pe un gâtlej sec, în timp ce rădăcina ta te spânzură.

Ora: 15:40 Bine ai venit pe lume! Bine ai venit în lumea mea! Trandafirul vieții mele, ce-l vedeam mereu pentru tot restul vieții lângă mine, își defila una câte una petalele. Momentul contactului suprem avea loc în inimile noastre. "M-a durut și pe mine", zice. Și laptele etern ieșit din desăvârșirea concepută de mama mea, îl hrănește. E de nedescris sentimentul. Nu sunt cuvinte, care să descrie momentul privirii acelei flori. Acest trandafir, la pieptul meu, se contopește cu mine. 

"Te iubesc de aici din mine, chiar dacă nu mă pricep, s-o spun prea bine". Ceva e cusut în mine, în timp ce ești tăiat de trupul meu îndurerat de nemernicia lumii, în care tocmai te-ai născut. Vreau să mai stai DE mine, ÎN mine, dar trandafirul și-a deschis petalele cu toată frumusețea și gingășia. Prelungesc momentul cu toată ființa mea. Aceste mânuțe vor mânui condeiul, sau vor răscoli pământul? Piciorușele vor urma drum drept sau vor hoinări prin lume? Căpușorul tău perfect din care luminează 2 ochi șugubeți, te va duce pe căi înalte sau se v-a pierde în neant? Voi avea grijă, ca totul să fie perfect. Și te văd în ani, la un nivel înalt, acolo unde numai cei cu putere ajung. Și ești mare, și frumos și te văd așteptând propriul tău trandafir, să vină pe lume. Dar tu, în continuare, stai în brațele mele.

Gata! A trecut! Acum ești cu mine. Nimeni și nimic nu te va atinge. Dar...

Dar in strada, imi esti smuls din brate. Sunt parasita in mijlocul drumului si mi se face etern, sa urc cele cateva sute de etaje, din cele 4 existente. E greu. Imi este greu, dar merg pe urmele tale. Asta cred! te ajung dupa o saptamana din urma si te gasesc plangand, o data cu mine. sufletele noastre sufera la unison. Ne strigam. Ne dorim, dar nu mai suntem noi. Ceva ne desparte cu forta. Merg incapatanata spre inima ta si te ajung. Imi zambesti gangurind, cum numai dulcele trandafir al unei mame, poate sa o faca. “Mama!” Si nu mai am nevoie de nimic. Plina cu lacrimi imi e inima fericita. Vremuri vin pe piciorusele, ce calca cu frica pamantul. Vremuri trec in fiinta ta, ce merg spre mai departe. Condeiul! Ah, condeiul....

Se naruie tot ce-am construit. Se duce, mai bine spus, e calcata in picioare inteligenta si dorinta de mai bine. “nu am putut. nu m-au lasat sa chem salvarea.” “ce? vrei ca taica-tu sa intre in puscarie?” “asa-ti trebe!” noiembrie. februarie. vreau, sa plang si nu pot. vreau sa urlu si ma prefac. sunt vorbe, ce ma vor urmari toata viata. Hei Tu, cel de sus, cu ce am gresit? ma vreau aproape trandafirul meu drag. acum eu am nevoie de tine. incerc, sa nu-ti stric copilaria. incerc. nu stiu daca-mi iese. 

vietile nstre is amestecate cu negura. tre sa mg mai departe prin noroaiele vietii. t vd desenand pe asfalt. taqi. mereu ai taqut. alcineva iti ducea vorbele mai departe. altcineva m le  duce pe ale ml. totul m se trage, pc nu am vrut, s merg p stînga. dc ce ma obliga? ce o f, sa-si bg picioarele in viata noastra? radacinile tale sunt smulse qu forta din mn si duse departe. am fost detronata d l inima ta. sînt calcata in picioare d nijte cizme de cauciuc ieftin qu nume de mama, ce se hlizesc. cizmele blonde alaturi de... aaa, d oricine altcineva decît eu, t duc departe. ramîn un nume. numele asta arde. te arde si p tine, dar n ai voie sa spui. stau l colt si t privesc printre lacrimi. am f amenintata de bl s nu o mai fac. draga si mult iubita mea profesoara, a t profesoara, m tine l curent, imi mangaie sufletul orfan d copilul meu. suna c draqu. stiu. vremea f tine, sta pe loc. m macina. m omoara. pamantul meu e c susul in jos, in timp ce al tau, e p linia de plutire. decat de loc...! si iar vremea trece prea greu, si-mi e trupul distrus, incomplet. esti aici, dar nu mai esti. si ramîn trista s visez.

Durerea din mine e prea mare, ca sa-mi aduc aminte ce am scris. (16.11.2024)

***

Cerul meu, mulți ani cenușiu, începe să capete culoare. Cizmele blonde au fost aruncate la gunoi. Nu mai sunt bune. Ca și mine de altfel. Încet, încet, petalele trandafirului meu, încep să mă ningă, să mă protejeze. Îmi este teamă de o iluzie, dar nu. Nu este iluzie. Ești tu în carne și oase, și alergi să mă iei cu mângâieri în lumea ta. Și iar îmi este teamă. Am plâns prea mult. Actuala mea jumătate s-a luptat prea mult cu mine, ca să o mai facă din nou. Drumul tău lin, drept, te duce mândru în viață. Mânuțele de altă dată mișcă dulceața notelor muzicale, îndulcind fericirea celorlalți. Piciorușele tale, calcă ferm pământul, iar tu-ul din tine, îți ține viața în frâu. Tu-ul tău interior știe, cum să o facă.

Nu mai contează ce a fost. Ba pentru mine contează, dar nu pot da timpul înapoi. Ești departe, dar ești aici. Cineva, acolo sus, s-a îndurat de durerea noastră.

"Bine ai revenit în lumea mea!"

 Cristian George

 

cu dedicație!

16 noiembrie 2019 

El hombre sin alma

Sirenita Mô, de Leonardo Lucarini

Érase una vez, en un pequeño pueblo junto al mar, en el cementerio arruinado por el tiempo, un monumento en forma de ángel presidía una tumba muy antigua o mejor dicho, lo que quedaba de ella (1700 o por ahí rondaba la fecha, tallado en piedra). Una piedra mortuoria, un trozo de cruz partido en dos, dejaba al descubierto un fragmento de una poesía (autor desconocido mencionado debajo). “La historia del hombre sin alma”. Permítanme leerles algunos versos.

"Sirenas que cantaban al atardecer,

Eran solo llantos profundos.

Nadie quería escuchar

La Verdad que iba a florecer.

¿Cuáles fueron sus sueños,

Sus luchas, sus alegrías y tristezas?

Nadie lo dirá jamás en esa vida,

Por que el…”

Y aquí se pierde el verso en un trozo que falta.

La leyenda dice que, una vez todos sus habitantes eran sirenas y vivían en paz y armonía. Solo un ser era distinto. Era un ser humano: profesor, maestro o educador. Paseaba con el cigarrillo en la mano y la botella en la siniestra por la plaza. “¡¡¡Madre Mía!!!”, gritaban las nereidas. Qué chaparrón de críticas recibió, en verdad todas ellas muy merecidas. ¿Por qué? Porque su alma se fue. Vagabundeaba sin rumbo, lejos del mal olor que desprendía ese pedagogo, según decía ella. Bueno, no tenía pinta, ni de lejos, de tener algo que ver con la educación, con la filosofía de la vida, o con el camino correcto en la vida. Estaba perdido en sí mismo. ¡Sí! Al final se descubrió que estaba ocultando un tesoro de conocimiento y sabiduría.

Intentaba con todas sus fuerzas convencer a todo el mundo, de que no hacía daño a nadie.

- ¡Cállate insensato!, hablaba con sus pequeños pulmones la madre Doris.

- ¿Por qué?, dijo el hombre.

- ¡Por qué tu alma se fue! Evado de tu pecho. ¿Dónde está tu alma?

- ¡Estás perdido sin ella!, susurraba Nereo en sus oídos.

El alma perdida entre las olas del mar, un día sintió una caricia muy tierna. Intentó salvar en un rincón de su pequeño núcleo los sentimientos, cuando de repente, el anillo creado por artes antiguos fue arrojado en el mar. Eso le dio un empujón y, sin saber por qué y qué eran, empezó a ver. Y entonces lo supo: era Zenith. Ese era el verdadero nombre de ese hombre sin alma. Su amo.

Se asustó porque comenzó a escuchar más voces. Frases sin sentido volaban por todas partes. "El meteorito de 1790 de nuevo volvió a aparecer.” O, “Todos quedaron absortos, cuando Prometeo robó el fuego.” Ni siquiera sabía qué era el fuego. “Se cayeron a un pozo, que para salir le echaban más tierra para poder subir.” Aún más. “El pueblo era tan pequeño, que aun así cuando iban al mercado se perdían en él.” “Voy a perder la cabeza” lloraba para sí nuestra pequeña alma.

De repente, un flujo de aire cálido la llevó lejos, tan lejos qué…

“¡Socorro!!!! ¿Qué? ¿Dónde estoy?” Empezó a gritar a los cuatro vientos. Se dio cuenta, de qué estaba perdida en un cementerio, buscando un dueño. “¿Pero, porque necesito un amo?”, se preguntó. Las tumbas la atraían una por una, más nuevas, más antiguas o rocambolescas.

Un poco más allá, se dejaba ver un hombre. Hacía buen paisaje con todo lo que le rodeaba: tumbas, nichos, estatuas, árboles seculares. No había flores. Alrededor todo era seco. Se notaba la ausencia de los mortales.

Empezaron de nuevo a saltar las palabras. “Todos los caminos llevan a la morada de los dioses, pero solo los valientes alcanzan el favor de los inmortales.” Otra vez. “Achat b`feh ve-achat b`lev.”

Pero no eran frases en vano. Palabras, ideas de épocas desconocidas, surgían de las almas, de las sirenas enterradas en vida en ese cementerio. Fue una barbaridad aquella época.

Todo eso salía de un libro como las burbujas de una copa de champán, un libro que descansaba en las manos del hombre misterioso, escondido entre las tumbas. Se acercó a él. “¿Quién será?” Con su obra manchada de vino, el profesor susurraba sílabas desconocidas. Intentó decir algo, pero como bien sabéis, las almas no tienen voz para los mortales, ¿no? Se acercó más y más, intentando descifran qué contaba aquél libro. Nada más empezar a leer, se quedo muda al saber la historia fatídica de las nereida y sus padres. El hombre no dejo escapar el momento y la atrapó. Más bien, recuperó su alma. Al instante, se transformó en una piedra, -trozo de roca que tragó el alma.

Todo desapareció como de un Big Bang reversible se trataba y de repente empezaron a aparecer una por una las sirenas, las sirenas que una vez vivieron en aquel pequeño pueblo.

“¡¡¡Madre Mía!!!”, pero no.  Las sirenas nunca más se atrevieron a tentar la suerte con sus juicios.

“Tentar la suerte, tentar la suerte”, cantaba el eco en todo el campo santo.

© 2024 Constanța Dorina Dobrescu

#eustauîncasăpentrutine!

Am, am, mi-am, mi-am, sau n-am! Ziua 13. 

Of, doamne, atâta izolare... în prima săptămână a fost mai ușor. Am lenevit cât e ziua de lungă. Am dormit cât a încăput, dar na, totul are un sfârșit. Ce anume? Răbdarea! Mama ei de carantină, că-s certată cu Pufyna, din cauză că a mințit. A zis autorităților că eu vin din Italia. Păi măi cucoană, da' nu ț-o fac eu?

Mă plictiseam, așa că, m-am apucat de spălat perdele. M-a lovit ceva în moalele capului și hai să-mi fac de cap. "Fiți-ar capu' să-ți fie! Ai plecat Caramele și m-ai lăsat baltă." Și de nervi m-am apucat de spălat tot ce mi-a ieșit în cale. Mai aveam puțin și mă băgam și pe mine la spălat. Nee! Nu se atinge apa de blana mea. Am dus toate covoarele pe terasă și le-am bătut, să plece praful de frică. Am văruit toată casa, am vopsit toate ușile și câteva dulapuri, care aveau nevoie de un retuș, am spălat geamurile lună, să nu le vadă Wifi*. Așa poate am ocazia să le văd afișul. Am..., am..., am..., că nici nu-mi mai aduc aminte ce am făcut. Am tot... în stânga, am tot... în dreapta, dar gunoiul cine-l aruncă? Stau cu ditamai mormanul la ușă, că nu pot să ies din CASĂ. M-am uitat puțin la pereți și nu mi-a plăcut rezultatul. Drept urmare, hârști aici, hârști pe colo. Păi cum?! Cum să nu am desenele mele rupestre de felină nătângă?! Mi-am privit usa de la intrare. “Auzi! Tu nu ai vizor?”. Usa: ...! Hahaha! După ce am învârtit mobila prin casă, în sfârșit, i-am găsit locul potrivit, deși...

Toate lustrele, veiozele, neoanele, ledurile și alte ciudățenii luminoase erau sub întunecimea prafului. M-am împopoțonat cum se cuvine, mi-am băgat boticul într-o mască 3M și din inimă am rugat mănușile să nu se rupă, că am nevoie de ele. Nu m-au ascultat. Ați văzut vreodată lăbuțe de pisică cu mănuși și ghiare? Nu? Nu știți ce-ați pierdut. M-am dotat cu chestii de spălat și țuști pe scară. Bineînțeles, că nu am reușit să-mi țin echilibrul și după jdemii de încercări, m-am trezit atârnând de lustră. “Iluminata” s-a certat puțin cu partea opusă, dar gravitația a hotărât să coborăm cu "picioarele pe pământ". Măăă, ăsta cu izolarea, lasă-ne dom'le, să ieșim din casă, c-o să rămânem fără adăpost. Ce naiba a fost în capul tău,când ne-ai condamnat? Vrei, să rămânem fără acoperiș? Tu îți dai seama că v-a exploda imaginația în noi, de atâta stat acasă? Că vom fi năuci, când vom ieși din bârlog? Na! De când îți povestesc, ce am făcut, de când stau în casă, am spart 2 pahare în geamuri. Semn rau! Au plecat așa..., de capul lor... Hm!

28.03.2020

© 2020 Constanța Dorina Dobrescu

Sentința!

"Completul de judecată, dosarul cu nr. 160228/2018, după cercetarea tuturor probelor și audierea martorilor, în numele legii nr. 154/a alineat c. din 1995 din Codul de procedură civilă, dispune anularea parțială a Ordinului comun nr. 728.1/12.710/2011 privind criteriile pe baza casnică, virtutea timbrării cererii reconvenționale, se hotărăște:”

Începerea sentinței acuzatului, că nu era Mita făptuitoarea, ci bradul de Crăciun. Fusese săracul condamnat la un an de închisoare într-o cutie de carton. Degeaba s-a rugat, degeaba a promis marea cu sarea și degeaba s-a pus în genunchi în fața mai marilor casei. Toți l-au sentențiat la uitare. Se uita la el și simțea cum este jupuit de viu chiar după Sf. Ion. Să nu vă zic, că s-a rugat și la Sf. Ioan Botezătorul, rugându-l, să-i toarne o găleată de apă în cap, poate se va produce un miracol. Și de aici a venit o fărâmă de noroc. La împodobirea bradului a asistat și Pufina, vecina lui Mița, care e lipoveancă. Sentința urma să fie pusă în practică pe 08.01.2019, dar cum pe 7 ianuarie era Sf. Ion, vecina sa s-a făcut foc și pară când a auzit de blestemul bradului. De Crăciunul ei - 7.01.2019, Sf. Ion la noi, când Mița, jura să mănânce doar boabe vegetale, că sărise și masa și casa cu atâta carne tocată și gelatină de sărbători, vine coana mare cu pomană - bunătăți boierești de zile mari. Avea în coș bobițe învelite în foi de varză (o puțină cu smântână și ditamai borcanul cu ciușcă murată), bobițe de pui la cuptor cu sos - mamă ce sos, clătite cu bobițe pregătite în casă, bobițe umplute cu carne, piroști sau găluști din bobițe și nelipsitul cozonac cu bobițe. Și asta era deliciul mesei, că pisicilor din vecini le place să scobească după bobițe.

Pentru a salva bradul - și mamei sale i se făcuse milă de el, Pufina a venit cu ideea de a petrece și Revelionul ei împreună, care, cade pe 13.01.2019.

Cum completul de judecată nu a ținut cont de aspectul calendaristic, nu a avut încotro și a trebuit să dea cale liberă acestei propuneri, fără să știe că pe cotoiul lui Pufina îl cheamă Iordan și pe pisicuța ei Ionica, așa că s-a lungit sentința până la sfârșitul lunii ianuarie. De ce? Păi cum de ce? Trebuiau sărbătoriți și Ionii și Iordanii ei, nu?

Așa că, pe data de 20.01.2019, a început sentința bradului. A fost golit complet de globulețe, i s-a smuls beteala din carne vie, steluțele ce-l împodobeau aveau să devină amintiri și toate celelalte jucării agățate în el au revenit în vechea și frumoasa cutiuță de lemn, ce era în casa aceea de zeci de ani. A fost trântit la pământ, frânt în două, jumulit de conurile lui de brad de plastic ce era și a fost băgat în cutia de carton, ce a fost legată fedeleș. A plecat demn în cutia lui. Știa pentru ce fusese croit în lumea asta, care era menirea lui pe pământ, așa că, pentru a-și ține de urât, a ascuns un cadou mic și aurit, ce se agață în brad precum globurile, să-i aducă aminte ce a fost pentru puțină vreme și să mulțumească sinelui că nu a făcut-o mai lată. Când cutia era pecetluită, a jurat cu toate rămurele că se va răzbuna pe pisică.

"... primește pedeapsa închisorii, sentința pusă în practică pe data de 8 ianuarie 2019, cu amnistie de 12 zile, și va petrece următorul an închis până pe data de 20.12.2019, când, cazul va fi revizuit și se va hotărî soarta lui în acea casă. Dacă acesta nu va avea un comportament adecvat, locul la Crăciunul viitor, el va fi agățat de tavan, va fi împodobit cu mănuși de cauciuc umflate sau ustensile medicale, va fi pus în țarc, va fi înlocuit cu un copac vanguardist, locul va fi luat de un poster sau de un brad adevărat;"

1.01.2019

© 2019 Constanța Dorina Dobrescu

Revista presei - nr. 1

 Nu de curând, în zona noastră, viața pisicoaselor a luat o turnură importantă. Au început să apară tot felul de pisici specializate în diverse domenii: medicină, educație, cultură, marketing, industrie, cibernetică, pază și protecție, piața de valori, arte frumoase, cercetare și dezvoltare economică, juridic, legislativ, politic, religios, etc. De aceea, am început interviul cu specialiștii care trăiesc în anonimat, fiind foarte aproape de noi. Nu se știe când vom avea nevoie de un serviciu, de un studiu sau de un sfat. În prima ediție, vă vom prezenta invitații care ne-au onorat cu prezența lor.

Mamă anonimă - educație

Prima intervievată a fost o doamnă din domeniul culturii. La dorința dumneaei, nu vom dezvălui numele, din motive de siguranță. Ea susține că o educație aleasă duce la îndepărtarea violenței domestice și îmbunătățește nivelul de trai. Are cunoștințe despre istoria universală a rasei și a relicvelor pisicești, geologie, speologie, demografie, limbi asiatice, tracice, romanice și chirilice, constituționale, precum și în domeniul cultural, cum ar fi: cinematografie, teatru, muzeologie, sculpturi renascentiste, pictogramă (a câștigat premiul "Înălțimea Sa Pisica" - grad acordat pentru scrierea unei limbi iconografice).

Dora - experta în științe economice și politice

Următoarea pe listă a fost Dora. Ea este specializată în științe economice și ne spune că o mai bună analiză a relației umano-feline poate fi dusă la bun sfârșit, cu mari satisfacții pentru ambele părți, atât în domeniul economic, cât și în cel al relației dintre părți.

Cino - motan de afaceri

Agentul bursier Cino ne-a pus la dispoziție o aplicație care ne ajută în investiții bursiere online, investiții în Bitcoin și nu numai. Cu ajutorul acesteia, vom putea avea un trai liniștit până la adânci bătrâneți.

Reporter: De ce oferiți gratuit acest software? Ce aveți de câștigat? Nimeni până acum nu a pus la dispoziție "elixirul tinereții" sau banii pe tavă. 

Agentul: Un om de afaceri, după un câștig impresionant timp de mulți ani, dorește să împărtășească tuturor celor din jur o gură de aer, o sursă de venit. Nu oricine deține intuiție comercială sau idei de afaceri, iar noi, cei care am atins apogeul, dorim să ridicăm nivelul de trai al pisicilor și pisicarilor. Bineînțeles, nu toți vor avea acces la acest grup.

Mitzu - pază și protecție

Aici Mitzu, șeful de pază și protecție al grupului, ne asigură că, cu ajutorul mai multor colaboratori și a IA, suntem în siguranță. Suntem beneficiarii protecției online și a gărzilor de corp personalizate.

Garfield - veterinar stomatolog în divenire

În vara vom putea apela la serviciile clinicii dentare GarfiDent (marca înregistrată la Camera de Comerț, cu nr. 3/bis), manager PcPpCreier - CD-D, sub îndrumarea viitorului veterinar stomatolog Garfield. Aceasta ne va pune la dispoziție o gamă largă de servicii, printre care se numără: ocluzologie, chirurgie, consultații primare, tratament de urgență, ortodonție, endodonție, etc. Lista prețurilor va fi expusă în vara, după examenul de licență și inaugurarea clinicii. La inaugurare sunt invitați membrii clubului de onoare, din care fac parte și invitații acestei ediții.

Caramel - the boss

Nu în ultimul rând, vă prezentăm pe Caramel (viitorul soț al Mitei), croitor stilist în costume motănești. A participat la cele mai renumite parade de modă din grupurile pisicești din Europa și a fost galardonat cu premiul "Pisica Carpatină" - titlu de înaltă reputație. În fotografie, vă prezintă un costum albastru desenat și croit pentru nunta sa. Este realizat din catifea și mătase de damasc cu borduri în fir de aur. Costumul este pus în valoare de o cămașă albă, confecționată din mătase vegetală. Lista de așteptare ajunge până la 3 luni de la comandă. Prețurile nu sunt accesibile pentru pisicile și pisicarii de rând. Din surse confidențiale am aflat că va pune în valoare coafura viitoarei sale soții.

Această revistă este proiectul Casei de Producție "Pisici cu Pitici pe Creier - Constanța Dorina Dobrescu" și își rezervă dreptul de a publica înregistrările în particular cu personajele invitate sau interviurile în direct la Televiziunea locală PisicTV, televiziune a aceleiași case de producție. Într-o ediție specială, cu acordul scris, vom transmite în direct pe PisicTV nunta lui Caramel cu Mita. (Am un avantaj, nu?) Programul transmisiei va fi publicat cu o zi înainte de eveniment. Drept cadou de nuntă, casa de producție a pus la dispoziție un număr de SMS, unde cei care vor viziona transmisia vor putea face donații pentru proaspeții însurăței. Un SMS costă 1,25€, iar un număr de telefon unde, contra 3€, pot felicita mirii.

Pentru alte transmisiuni în direct, ne puteți contacta la telefonul 890.809.899 sau în privat.

19.04.2019

© 2019 Constanța Dorina Dobrescu

Gioconda

"Nu accept, să pozez cu Gioconda."

Declarație

"De bună voie și nesilită de nimeni, îl mai zgârii pe dl. veterinar?" Da!
"De bună voie și silit de împrejurări îi mai faci injecții lu' Mița?" Daa!
Constat că s-au îndeplinit cerințele pentru întemeierea relației și în conformitate cu legislația în vigoare, vă declar medic și pacientĂ.
Masa și dansul vor avea loc la clinica veterinară de urgență.

Vă așteptăm cu drag!



1 aprilie 2019

© 2019 Constanta Dorina Dobrescu

 

Vacanța de vară

Prin clasa a Vl-a, la început de an școlar, profa de lb. și lt. română - d-na Calenic, ne-a pus să facem o compunere intitulată “Vacanța mea”. Ideea era să povestim în termeni decenți ce am făcut noi în vacanță. Ce au făcut colegii mei nu mai țin minte, dar eu știu perfect după zeci de ani ce am scris. Mama: “Scrie și tu că am fost la mare și în deltă la Crișan. Să nu spui, că ai stat în casă, că ne râde lumea.”

Pe atunci am scris următoarele:

Vacanța mare

Eu în vacanță am fost la bunica, unde am ajutat-o la făcut zacuscă, compot si gem pentru iarnă și m-am jucat cu Sarfalache și cu Brutus. Am stat la coadă la aprozar și am mâncat eclere. Mi-a cumpărat un ceas de mână, să-mi treacă supărarea, că pe vărul meu l-a luat la București cu avionul, pe mine nu (fapt real. Cristi, te dau de gol. sorry!). Înainte de a începe școala, am ajutat-o pe mama la curățenie și ea mi-a spus, să nu zic la nimeni, că m-am jucat în balcon, din cauză că nu a avut bani sa mă trimită în tabără.
Așa mi-am petrecut eu vacanța mare.

Azi aș fi scris altceva și anume:

Vacanța de vară

Învacanța de vară eu am fost la bunici la țară unde mam jucat cu prieteni me-i Iulian, Valentin si Adelina care este mai mare decat noi cu doi ani.
Am fost la garla și neam scăldat și am vazuto pe Adelina fără sutien. Pe 9 august a venit mamica si ma adus înapoi în București că pe 10 august am fost la miting cu părinții mei și am strigat …. Dragnea și .... Pesede căt nea ținut plămănii. 

A fost frumos! 

© 2021 Constanta Dorina Dobrescu                                     12 septembrie

sursa Internet

***