Tu, iartă-mă!, prima parte

Cât de rece poate fi pământul uneori. Mă uit la crucea ta de lemn, ce ți-a fost înfiptă la cap. A putrezit. Dar nu despre asta vreau să vorbesc și nici să-ți spun că nu am bani de mormânt. Nu! Am venit să-ți cer iertare și să-ți spun că ai avut dreptate. Aș da orice, să mai fi o secundă în viață, să auzi până unde a ajuns povestea începută în scutecele democrației. Am să mă duc și la mama.“De ce?”, parcă aude mintea mea și mă sperii.

Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă! Și, și iar îi cer iertare, dar nici o mie de iartă-mă într-o mie de ani, nu vor fi suficienți ca să mă ierte. Tu, iartă-mă!

“N-ați avut încredere în mine! M-ați etichetat: e nebun de legat! LĂSAȚI-MĂ ÎN PACE!, dar nu: m-ați Criticat, m-ați Bârfit, v-ați bătut joc de mine, cum nici nu mi-am imaginat vreodată. Trebuia să mă lăsați cu durerea mea de copil orfan, dar nu. Ați insistat, v-ați hlizit ca la urs, și v-ați obsesionat. Voi meritați să fiți blestemați! Plângi? Pentru ce? Tu ți-ai luat pedeapsa!”

Văd o ploaie strălucitoare în jurul meu. Nu mă bate! Ești tăticuțul meu!” și încerc, să mă agăț de el, dar sparge o farfurie și încep să tremur ca varga. Dintr-o dată, cu uniformă de liceană pe mine, văd ușa din în spatele meu și-mi dau seama ce palmă grea am primit de la tata. Atât de tare, că nici n-am simtit-o.

“Tăticule te iubec!” “Pleacă de aici! Te-ai luat după nemernicii care mi te-au furat. Chiar nu-ți dai seama ce au făcut din tine? Pune mâna pe o carte și lasă mahalagismul de la colțul străzii, că n-o să-ți țină de foame pe viitor. Măcar acum în ultimul tău ceas, fă ceva bun.”

Și mie mi s-a furat copilul. Ca și mine, a fost furat la rândul lui. Se pare că e o tradiție în familia noastră.

“Lasă-l, e nebun!”, zumzăie o voce de departe. Tic, tac-ul vieții mele. “E nebun!, E nebun!” Dimineață, prânz și seara asta serveam la masă. Aș vrea să spun: “Nu, Nu e nebun!”, dar mă simt paralizată.

“Hai la taica!” Piciorușele mele minuscule strivite de ghips le calcă pe ale lui, iar el mă ridică sacadat în timp ce cântă: “Uța, uța, cu căruța, pân` la baba Măriuța! Hop Așa!” Deci m-a iertat? Mă ține în brațe și spânzurată de gâticul lui, bălăngăn picioarele mele subțiri ca paiele. Mă pupă pe frunte zgomotos! Da, m-a iertat! Îi întorc spatele și spun așa-ntr-o doară: “de ce nu m-ai învățat să fiu om?”

S-a dus naibi și colivă, și pomană, și tot. Mă trezesc din leșin. Am un cucui la cap și mă doare rău umărul stâng. Cineva mă stropește cu apă, îmi spune că am făcut insolație (D-zeule mare, suntem în ianuarie, 15, anul D-lui 2022), am căzut și se oferă, să mă ducă acasă. Refuz politicos.

Împrejurul meu tot ce adusesem la cimitir pentru sufletul părinților mei, e ofrandă pământului. Niște furnici au năvălit cozonacii. Coliva stâlcită se uită strâmb la mine. Sticla cu vin strigă a gol, iar lumânările s-au rupt. Pungile pregătite pentru credincioși au dis-pă-rut. ???

De departe un preot îngânat de un țârcovnic, mă fac să uit. “...Aaamiiin! Întru fericita adormire veșnică odihnă dă Doamne (zdrang, zdrang răsună...)... Eroul neamului româneeesc…” și urechile-mi pleacă fără voie la întâmplarea eroului necunoscut mie. “Veșnică pomeniiiree, veșnică pomeniiire, (talang, balang, talang, balang… un clopot răgușit țipă în zare) veeșnica luui pomeniiire!... ” Și parfum de colivă se leagă o dată cu aerul. N-am înțeles niciodată semnificația acestui gest. “Asta e parte din noi!”, îmi spunea bunica, când eram mică.

Dintr-o altă direcție miroase a pământ proaspăt. Plânsete îndoite cu lacrimi pentru un torționar din vremuri de mult apuse, i se aduc omagii. “Vai ce om bun a fost!” Știu cine este mortul și-mi vine să mă duc, să-l bat să-i sune apa-n cap, dar n-am chef să plătesc amendă și nici să-mi petrec cel puțin 2 ani la mititica. Am luat-o razna! Ce zic eu?! Ah!

Mda! Îmi vine greu să-ți vorbesc de ceva ce am negat mereu. Aș dori ca și mama să afle adevărul, dar nu e posibil.

“Să fie de sufletu’ lu’ Costică!” “Bogŭ da prosti!”, zic. Ce cuvânt urât. Bunica mea era bulgăroaică și domnița asta tânără merită ceva original. Două mâini perfecte îmi întind pomană. “Primiți, nu-i așa?” “Cum să nu! Primesc, primesc!, dar vorbiți mai încet, să nu audă tata.” Și niște ochi căprui din capu-i prea mic privesc în jur. “Unde e? Să vină să-i dau și lui!” Ce sa zic, că-i mort? “Nu! Dacă vine (D-ne ferește! Tată, stai acolo!), nu-i dați nimic, că el este ateu.” Primesc pomana și mă închin, în timp ce tânăra își îndeasă lacrimile în gât. I le văd oricât ar încerca să le ascundă. Lacrimi mari, grele, seci, acide se rostogolesc în ființa ei. “Mamiiii!”, se aude în apropiere. Pleacă repede.

Unde am rămas? A, da! Mă doare însă, că am pierdut un tată din ambiția ta de a construi ce nici Ceaușescu nu avea. Îl mai ți minte pe Sorin? Ah, Sorin, Sorin! Am descoperit niște diapozitive color, în care poza… (și acum, că-i la 2 metri sub pământ, îmi este rușine să spun cum.), în care poza cu undița într-o mână și cu schițele tale în cealaltă. M-ai certat că eu ți le-am luat, dar eram prea mică să mă crezi. Mi s-a făcut rău. Am vomitat. Nu prea știam eu ce e aia, dar mi s-a părut urâtă, și neagră, și păroasă. Hahaha! Ce bine că ești mort! M-a prins și m-a amenințat. Și eu drac împielițat, nu-mi scăpa nimic. Hihihi!

De ce-ți zic eu asta acum? Am venit pentru sufletul tău și al mamei, nu să dezgrop traume.

Mi s-a părut, sau numai ce a trecut un mort spre locul lui de veci? Privesc împrejur și văd o mână de suflete cinstite, care-și duc fratele/tatăl/unchiul/soțul/copilul la groapă. 5 într-unul! Frații, copiii, nepoții, soția și părinții. Halal alai! Nici la dușmani!

Așa! Alături de mama ați fost părinții cei mai de preț, pe care nu am știut să-i apreciez. Nimeni nu m-a învățat, să fiu copila unei mame, unui tată. Cert e că mereu te-am simțit singur și-mi era frică să nu te pierd. Și te-am pierdut.

Miroase a tămâie. Pute! Mi s-a îmbâcsit plămânul stâng, de cât de tare miroase. Alături cineva miruiește un mormant vechi. “Termin imediat!”, mi se adresează un domn bine făcut, îmbrăcat cu palton negru corb și pălărie de fetru pe cap. Trece pe lângă mine și-mi lăsa o sticlă de vin rosu. “Să fie de sufletul celui pe care-l plângeți. Om mare ‘nea Jan, om mare!” (să fie nepotul lui dispărut prin 1980, că altfel de ce ar da de pomană pentru el?) “Dar eu nu plâng pe nimeni” Se uită ciudat la mine și se holbează la scrierea de pe cruce. “Eu vorbesc cu tata!” Ochii, urechile și toate simțurile ce le are în posesie, roiesc în jurul meu, pentru al vedea. “Dragan și mai cum vă numiți? Merg la sigur. Ignoră întrebarea. “Se pare că …întârzie?”, zice. “Cine?” “Tatăl dvs!” “Dar tatăl meu e mort!” și-l văd răsuflând ușurat. “Acesta e mormântul lui” și-i prezint mândră locul de veci. “Vai dar ce frumos este. Ornat cu floricele: trandafiri, panselute, hortensii…” Aiurea. Mormântul de plin de buruieni. La mama cum o fi? “Mama a avut o amică - Ortensia. A murit și ea!” “D-zeu s-o ierte!” “D-zeu s-o ierte!”, mă trezesc zicând întru onoarea ei. Se îndepărtează puțin.

Tată, azi nu e ziua noastră. Aș mai avea multe de spus, dar… A, da! Împreună cu nepoată-ta, ne-am decis, să dezgropăm morții. Vreau din toată inima, să-ți găsesc tatăl, familia ta paternă. Fie vorba între noi, voi descoperi și vreun frățior? Jiji!

“L-ați iubit mult, nu-i așa?” Ah, s-a întors. “Și pe mama!” îi răspund scurt. În timp ce domnul în paltonul negru își schimba atitudinea, eu speram, să-și schimbe direcția. “Nu mi-ați răspuns la întrebare.” Are un zâmbet tâmp pe față și mă tratează ca pe pacienții d-nei dr. Simitopol. “Știți, eu sunt medic primar. Oricând aveți nevoie de ceva, vă pot ajuta cu plăcere” și o carte de vizită vine fix spre mine. “Îmi puneți o pilă la Argintoianu?”, întreb. “Și la Tatu dacă vreți”, vine un răspuns rânjit. Pleacă! “D-ne ajută!”, vorbește Eu-l meu interior. “Cum vă numiți?, strig în gura mare. “Cine sunteți? Dl. Olteanu?” Ceva îl oprește preț de câteva secunde și-și continuă drumul fără să se uite înapoi. Dispare în ceața mea, deși afara e senin. Nu știu ce-mi vine și arunc sticla hăt departe. “Mulțumesc!” Ah, iar am vedenii! Măi tata, măi.

Da! El e! E Olteanu, cel care la nenorocit pe tata. Practic din cauza lui și-a pierdut mințile, din cauza lui nimeni nu l-a crezut. Nu știu cum a îndrăznit să vină la mormântul lui. Vrea să se asigure că e mort, sau are pe conștiință ce i-a făcut?

Of! De ce cu mama? Că nu aveați nimic în comun. Ea venise prea târziu în viața ta și tu destul de devreme în a ei. Nu v-ați potrivit deloc.

Îmi țiuie urechile de la un scandal iscat în poarta cimitirului. O mamă împrejmuită de familie, prieteni, dușmani sau curioși, la înmormântare a ținut morțiș, să-și îngroape copilul în locul de veci pregătit pentru un preot. Cică acolo v-a fi mântuit și păzit de rudele care voiau să-i înfigă un țăruș în inimă. Zic ei, că s-ar fi născut cu, căiță și că-i strigoi… “Să-l dezgroape, să-i fure inima, s-o frigă până se face scrum, să o dilueze cu apă și să o bea cei atinși de duhul cel rău” - umblă imaginația mea aiurea de la lovitura de la cap, cred. Doamne D-zeule, mi-am pierdut mințile! Acum a venit, să-i cinstească memoria. “Aici odihnește D. M. Nu te vom uita!” N. 1967 D. 2001, scrie pe capacul cavoului din marmură neagră de mai bine de 30 de ani. Marea de oameni învăluită în fum de tămâie murmură o rugăciune pentru sufletul adormit. Îmi aduc aminte despre cine este vorba și amintiri din tinerețe ies la iveală. Parcă aud hiturile lui, pentru că am asistat la unul din concerte și pentru că mi-am fâțâit popoul în discoteca lui de la Tulcea.

Apropo! Mai ți minte, când ai salvat viața colegului tău? Nimeni nu îndrăznea, să-l atingă. “Cum naiba să oprești o uzină întreagă? Cine l-a pus să dea la politehnică? Matrițer ca mine nu moare!”, țipai, de a auzit tot Frigoriferul. Pe bune? Și atunci pe mine de ce nu m-ai salvat? De ce m-ați lăsat, să zac inconștientă, ce ați păzit?

“Aveți nevoie de o confesiune? Vă aștept la biserică”, vorbește un popă în legea lui. “Amin!”, zic, mă închin și se duce la alți credincioși.

Una peste alta povestea s-a terminat, la fel și ceea ce ai avut.

Va urma.

© 2022 Constanța Dorina Dobrescu

Tu, iartă-mă!, partea a II-a

În drum spre mama, văd o adunare de oameni îmbrăcați în alb, în fața unui cavou mare, negru, impunător. Se aude un discurs. La dreapta o fanfară bâzâie ceva vesel (?), iar la stânga un cor, cântă, lăsând impresia că, componenții lui au toate defectele de vorbire posibile. “Știm în adevăr, că dacă se desface casa părintească…” Și parcă văd, cum, cavoul înghite marea de oameni ce dansează frenetic. … “Și gemem în cortul acesta plini de dorință. Ne îmbrăcăm peste el, gemem apăsat!...” (what?, în timp ce sprâncenele mele pleacă în sus a uimire) “Tatăl nostru care ești în ceruri”, cotropit de o groază de “Amin!”-uri, rostește cineva cu ochii închiși și cu brațele ridicate spre cer în fața a două sicrie, în timp ce dansează fericit. Mulțimea bate același ritm. Toți sunt fericiți (???). “Și-ți mulțumim pentru…”

Plec, plec, plec, plec spre mama mâncând pământul.

Pe drum răsar în cale morminte mai proaspete, mai vechi, adormite pentru vecie. Îmi atrage atenția o bucată din ceea ce a fost cândva o aripă de avion. N. 1980, D. 2000. Mă întristez, plâng și urlu în gând, și întreb cu ce a greșit, și întreb de ce, și nu mai întreb nimic, pentru ca istoria nu-mi v-a răspunde.

Drumul până la mama pare o eternitate. O văd pe Eleni, tanti Tita, mamaia Mița, Raul, Stelică, Mariana, Sucă, d-na Floarea, dl. Petre, unchiu Marcel, balelu, bunica, tanti Mărioara, unchiu Mihai, unchiu Alexe, Eugen, cumătru Gelu, nenea Nicu, tanti Geta, Mache și lista familiei nu se mai termină. D-ne, mai e cineva în viață?

MAMĂĂĂ, salvează-mă!

Mama! Săru’mâna mamă! În sfârșit am ajuns! Ce faci?

“Eu sunt bine, sănătoasă, ceea ce-ți doresc și ție!” Mai ți minte? Asta era parola noastră în caz de primejdie. Din păcate e prea târziu să-ți cer ajutorul.

Am plecat de acasă cu o listă interminabilă de amintiri.

Îți mai aduci aminte cum tata a cărat crucea? “Din om marinar faci, din marinar om nu mai faci!” (???) Privesc împrejur. Țipenie de om nu-i. Tanti Aftinia de ce s-a călugărit?... Mai ți minte când am împlinit 4 ani și a venit tanti Geta la noi? Să ști, că n-am uitat tortul de frișcă umplut cu caise din conservă. Nu! N-am uitat! Sau când bica murea de frig în plină vară sub plapuma de lână și Mamițica, pe marginea patului murea de cald, în timp ce își făcea vânt cu un ziar să se răcorească? Mai ți minte când te întrebam pe care parte să mă culc, că mă durea burta la cât de mult mâncam? Mai ți minte de ce ți se termina așa de repede piperul negru? Și ghipsul, și Dalnic (s-ar fi împăcat cu Mița?), și gleznierele, și rochița de catifea, și rochia ta de mătase pe care am taiat-o, și ursulețul de la Ică, perdeaua, tv-ul, și prima mașină de spălat, care am vrut să o agăț de tricicletă și eu să pedalez ca tu să speli mai ușor, sau a doua pe a cărei curea am făcut un carusel pentru păpuși cu manivelă din lemn, reșeul, fierul de călcat, bușoanele, geanta cu scule a lu’ tata, instalația de la brad, binoclul d-lui Gacea de pe Pinguin (nu ți-a spus niciodată, că m-a găsit înghețată bocnă la sala frig).

Ehe, și dacă ar ști tata, că eu am oprit ditamai draga de la Caraorman și în frunte cu, căpitanul - dl. Ciucan (apără-mă și păzește-mă D-ne, să nu citească povestea asta pentru că e mai reală decât aș dori să fie. E caz documentat. A prescris oare?), tuturor le țâțâia curu’, când au venit ăia de la G.S.L.H. Galați cu elicopterul, pentru că se oprise ditamai uzina plutitoare, iar eu râdeam de frică ce-mi era. Ar fi în stare să se trezească din morți, să-mi tragă una zdravănă la cur, nu? Sau fluierul de la Chefal care te scotea din minți pe 1 ianuaria a câtorva ani la rând la Sulina, când eu ieșeam pe punte cu “sorcova” și veneau colegii lu’ tata să-mi dea ceva mărunțiș, numai ca să Taaac!, și eclerele, amigdalele (mama lor dar, că m-au nenorocit), soba, toate astea și multe altele pe care nu mi le aduc acum aminte, fiecare cu povestea lor năstrușnică plus ustensilele de rigoare care nu lipseau niciodată. Never! Never? Never!! Doar eram fiică de electrician, matrițer și marinar pe deasupra. În brațele lui eram statuia Libertății! Vive la liberté! ¡Ole!

Mămicule te iubec și pe tine! Am zis!

Ce zicea medicul de mai devreme, că are pile și la Tatu? Mă duc, mă duuc, că mi s-a ars o siguranță, vorbesc de una singură, ce naiba.

Pe alee, o bătrânică împovărată de ani, se apropia ușor de mine, dar pe semne m-a auzit vorbind singură și s-a îndepărtat repede. S-a speria? Săraca de ea! “Doamnă, doamnă, stați nu plecați! Doamnă, Vreau Să Vă Dau Pomană Pentru Mama. MAMAIEEEEE!” Ce pomană să-i dau, că nu mai am nimic.

Eu am o problemă vocală. Atunci când încerc să mă fac înțeleasă, să explic ceva sau când mă enervez, ridic vocea fără să-mi dau seama. Nu o dată mi s-a spus să nu mai țip și în ideea de a convinge interlocutorul, Că Nu Țip, ajungeam la un urlet de savană: “DA’ NU ȚIP D-LE!” Cel mai tare comentariu care l-am primit de-a lungul existenței mele a fost: “Ce faci? Vorbești tare ca să te încălzești?” E aici prin preajmă și o să râdă, dar merită toată dragostea mea și-mi vine să-i trântesc un “Să Trăiți Dom Gheneral!”, cu bătaie de călcâie, cu? Cu papucii. De ce? Pentru că-l iubec!

Mămăica, a luat-o la fugă printre morminte și s-a oprit la o înmormântare, de frică să nu vină nebuna, adică eu. Am talent!

Hârșt, bum, hârșt, bum își cântă pământul odă de milioane de ani. Mormântul era pregatit. Amin! Dar, s-a oprit unde nu trebuia.

Se certau neamurile pe copac, ce și cui să dea, cineva a furat legătura și se acuzau între ei, altu’ beat cui mai să cadă peste un sicriu vecin proaspăt venit cu alai decent. În timp ce o doamnă cochetă încerca să pună un bilețel de adio în buzunarul mortului - era văduva, de poala ei trăgea un mititel, care cerea caca, pișu. Din neatenție, cineva era să-l calce, dar în încercarea de a-l eschiva, a atins un înmormântac ce și-a pierdut echilibrul și a atins lumânările aprinse.

***Întrebare pentru bacalaureat: “dacă la nuntă invitatului i se spune nuntaș, la înmormântare celui venit la nefericitul eveniment i se poate spune înmormântac?

Nota 10 cine răspunde!***

Au luat foc între ei. Se băteau cu prosoapele să stingă focul, iar una dintre coroane ardea bine merci nebăgată în seamă de nimeni. Cel mic de cerea la baie, s-a cocoțat pe sicriu și striga cu toată puterea: “Tati, tati, hai acasă!” Când s-a dat jos, ca amintire a luat monedele de pe ochii tăticului lui și le-a băgat în buzunar. “Ptiu drace! Semn rău!”, comenta mămăica care fugise de mine mai devreme, care nu se știe cum s-a procopsit, să țină coliva și papornița cu pungi de împărțit. Lipseau sticle cu vin, un câine trăgea de sutana popii în timp ce acesta îngâna ceva din Metalica - Nothing else matters!... “Aleluia!”, strigau groparii. În apropiere o echipă de zidari, se adunaseră gură cască. Iar tămâie, iar miros de colivă, și iar… Numai pământul proaspăt se așternea docil peste toate sicriele, care se aflau la momentul respectiv în cimitir.

Mai la vale, doi băieți se duelau cu steagurile de la biserică. Un alt pezevenghi, se proptea de cruce ca de un sceptru. Globul crucifer îi mai lipsea. Din grupul ăsta organizat, cineva din familie, a vrut să aprindă o lumânare la un mormânt oarecare. A dat peste un om al străzii, ce-și făcuse culcuș taman acolo. S-a speriat rău, s-a speriat și ăla, iar fiecare pe partea lui, au căzut în mormintele vecine. Omul fără acoperiș peste un mormânt frumos (stâlpi, placă de marmură, cruce albă cu doi îngeri, poză, etc.), iar ruda peste un mormânt neîngrijit. “Bă, acolo ai să ajungi cu bănetul tau! Te-ai zgârcit la înmormântarea lu’ gineritu. Bă, o fată ai! O să te râdă și curcile! Huo, huo!”, îi reproșa cineva. “Hai sus!” și-i întinse mâna, dar i-a dat drumul și s-a rostogolit săracu, de a sărit peste două morminte. Individul cu reproșurile a tăcut instant. Cu mare greutate s-a ridică de jos, de data asta ajutat de boschetar și nu înțelegea, cum de tâmpitul ăsta de om, ce l-a tachinat o viață, ce i-a mâncat ficații la corporație, a tăcut deodată. N-o să afle niciodată, cine la pus la punct. A făcut cale întoarsă și a venit cu o groază de mâncare. Ăia mâncau pe rupte ca la cumetrie, în timp ce groparii astupau mormântul. Din tot ce i-a oferit, a luat doar colivă și cozonac. “Eu cu asta trăiesc! Nu sunt obișnuit cu delicatese. Mi-ai face mai mult rău decât bine!” Ce-i drept am rămas cu gura căscată.

© 2022 Constanța Dorina Dobrescu