Ina

- Vezi tu Mițo, te-ai grăbit să te măriți. Nici doliu n-ai ținut. De ce te-am părăsit? Pentru că meritai ceva mai bun. Eu eram pe moarte. N-aș fi vrut, să te las văduvă.

- Dar pe mine m-ai întrebat? Mi-ai spus durerea ta? Crezi, că dacă aflam, dădeam bir cu fugiții? Nu! Eu te-am iubit în felul meu. Iubirea noastră platonică v-a rămâne posterității. Încă te iubesc!

- Și atunci, de ce te-ai grăbit să te măriți cu Caramel? Eu am plecat cu mine, el cu bagajul și dus a fost. Nu te grăbi! Motanul care e de casă, o să vină la tine. Nu mai alerga. Nu dispera. Toți, într-un colț de lume, avem o jumătate. Ce fac fetițele tale?

- M-ai blestemat???

- Nuuu, draga și frumoasa mea Miță, bibeloul meu de porțelan. N-aș fi eu în stare, să gândesc la astfel de vorbe.

- M-ai mințit! Mă doare.

- Apropo! Ști că sâmbătă, aș fi fost cavaler de onoare la umana mea?

- Privește-mă-n ochi și spune-mi de ce. Mi-ai dat iluzii deșarte. Am crezut în tine până la ultima picătură de sânge, până la ultima lacrimă, în timp ce tu te pregăteai să pleci la o "nuntă".

- Să dăm timpul înapoi și să trăim puțin viitorul de care nu am avut parte.

- Pleacă! Taci! Pentru ce îmi răscolești sufletul? De ce ai venit? De ce acum???

- Să-i spui umanei mele c-o iubesc și de aici voi fi cavalerul ei de onoare. Voi fi în buchetul ei, în părul și în frumusețea ei. Ne-am crescut unul pe celălalt. Mi-aș dori, ca, acolo în fața altarului, să se gândească o clipă la mine. Merită ce e mai bun. Tu Mița mea, draga mea Miță, îți voi fi pe veci.

- …

- Spune-i umanei mele, c-o iubesc, o iubesc, o...

- Nu pleca!

Asta îmi spuse lna în vis!

Inamoto

20.10.2019
pentru Andreea

© 2019 Constanța Dorina Dobrescu

Tendințe, tendințe...

Cu timpul însă, pe vreme ce înaintam în vârstă, o vedeam cum se schimbă, cum, ceva mușca din ea cu poftă și acela nu era Mihai. Ochii i se duseseră în fundul capului, tenul nu mai avea culoare, obrajii erau șterși, iar privirea goală. Din mersul de căprioară rămăsese un legănat tremurând. Din nefericire gustase și ea din amarul pahar al cancerului exact ca mama mea, dar asta mai mult din răutate. Adică ce, numai mama să fie bolnavă? Și ea era frumoasă, și bună, și deșteaptă, și cu părul creț și pielea albă. Na! Numai urâtele să aibă parte de așa ceva? Din Loredana nu mai rămăsese nimic: buzele prea subțiri, năsucul cârn, cândva acum căzut, niște sprâncene agățate de frunte, urechile dezlipite de craniu nu suportau greutatea unor cerceluși delicați și părul altădată cascadă neagră acum doar în fotografii. Un batic ofilit oferea imaginea unei tinere îmbătrânite prea devreme, ce se plimba pe faleză, în apropierea Cazinoului. Doar uitătura mai aducea aminte de ea, de Loredana. În mintea mea o nenorocisem. Chiar mă simțeam vinovată de suferința ei (o d-ne!) și încercam să dreg busuiocul, căutam să-i găsesc alt prieten - tot imaginar, bineînțeles. Mă bătea gândul la medicamentele mamei mele, dar ce știam eu pe atunci dacă endometrilul i-ar prinde bine.

Vă dați seama la vremea aceea ce imaginație aveam? Nu degeaba învățătoarea mea îmi spunea vocalizând: “Scrie! prost, bun, scrie! Scrisul e cel mai bun psiholog!” A citit și ea câteva perle și o vedeam la catedră cum își încrunta sprâncenele, cum se abținea să nu râdă, cum era pe punctul de a arunca cu ceva după mine sau rămânea cu privirea pierdută către fereastră. O depășeam cu mult în pregătirea ei pedagogică. Mă trata ca pe un giuvaier prețios, dar nu știu, dacă să mă țină în frâu, ca să nu reinventez “Europa Liberă”, sau că nu era în stare să mă înfrunte. (așa suntem noi geniile, de neînțeles.) Doar chihlimbarele ei mă potoleau. Aveau ochi, glas, colți. Hipnotizau! Ardeau! Dacă ar fi știu săraca, mi-ar fi dat pe la nas cu ele, precum popa când tămâiază altarul. Hahaha! Așa scăpa de o belea. 

Mă bucur însă, că bunul D-zeu, după toată suferința copilăriei mele - compunerile erau jucăriile mele, nu mi-a dat un copil cu o imaginație ca a mea. Nu știu ce m-aș fi făcut. Copilul meu e cuminte. Gândește rațional și la obiect, nu visează cai verzi pe pereți și nu a pus niciodată întrebări străvezii gen: “De ce se bat pilonii pe marginea canalului Caraorman? Ca să nu fugă apa?", “Dacă Bulu - tatăl meu, a fost electrician, el electriza?”, "De ce păsările călătoare zboară în țările calde? Că aici la noi e țară rece?”, sau clasicul, cum se fac copiii. De asta nu am scăpat. 

Și să revin puțin în zilele noastre. Între timp mă lăsasem de prieteni imaginari. Aceștia au dispărut cu primul iubit, ca prin minune. Cine e Andi? Cine e Loredana? Cu timpul și primul iubit în carne și oase s-a evaporat, așa că eram hotărâtă să-mi găsesc ceva mai viu, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

Și am purces spre primul anunț, care suna cam așa:

“Dacă ești roșcat european și băiat muncitor, caută-mă. Dacă te pricepi la reparații și nu ai obligații familiale, aici mă găsești. Ai umană? Îți asigură necesarul de bobite și garderoba corespunzătoare nivelului tău de viață?, sună-mă. Dacă deții casă, masă, mașină și iaht, îți plac artele frumoase, ști să conduci orice mijloc de transport pe cale navală, aeriană, ferată, asfaltată, pietruită și prăfuită, îți plac animalele, mâncărurile fine și nu numai, mă găsești la adresa….. Ști să faci mici atentii, să scoți la dans o damă, la cinema sau la o expozitie, să fi un gentleman în societate, dar o fiară în pat? Da? Al meu ești! 

Pentru toate cerințele mele precizez, că am trusou complet, am făcut cursuri pentru tinerele gospodine și cel mai important atuu al meu e sinceritatea. Aștept și provincia.”

Am așteptat o perioadă lungă de timp, fără ca anunțul meu să aibă nici un efect. Vecinul (între timp s-a făcut bombardier. cică ar fi fost și ceafă lată, dar nu mă bag eu în meseriile lui), m-a ajutat, să rescriu anunțul. Cică al meu nu are trecere în ziua de azi. Și s-a apucat domnia sa cu amândouă mâinile de creionul chimic, muiat îndelung în gură și a scris anunțul ce vi l-am prezentat cu ceva timp în urmă.

Despre relația dintre Loredana și Mihai, nu mai rămăsese nimic. Fuse și se duse. Cu timpul, privind așa aiurea spre alinarea sufletului fetei, 2 secunde m-am gândit parșiv și fără frică la un bilețel scris de data asta de Mihai (a fost un fel de favor din partea mea, pentru toate nenorocirile de care a avut parte săraca fată), o hârtiuță cu 5 cuvinte. 

                                      

Păcat de bilețel. Încă mai zboară ca un fluturas gingaș în căutarea Loredanei. Mai că-mi vine, să “rebobinez” povestea și să-i fac fericiți până la adânci bătrâneți. 

Merită?

Sfârșit

© 2021 Constanța Dorina Dobrescu

Tendințe imaginare

Pe genunchii prietenei imaginare, stând pe casa scării lângă ușa apartamentului meu, un pix a scris la repezeală următoarele.

“Drg necscută,

Nc n st cm s încp, ca s f bin s t s nu m întlg greș. am vrt d frt mult or, săț scrî , dr d fiecar dt am abandon ttl, dn team, c n m v înțlg ș n m v ajut.”

Dacă toată epistola este scrisă așa… am nevoie de un traductor. E, de aici încolo urmează traducerea executată de vecinul meu real de profesie căcălar sau cocălar. Nu știu ce meserie este asta. Concret, cu dalta și ciocanul a extras cuvinte, idei, și a încropit o adaptare simplă, pentru a da glas unei pițipoance ce avea un stil extravagant de a ciripi și cu stofă de medic în stilou. Răspunsul meu gratuit a fost pus în schemă în felul următor:

“Nici nu știu, cum să încep, ca să fie bine și tu să nu mă înțelegi greșit. Am vrut de foarte multe ori să-ți scriu, dar de fiecare dată am abandonat totul, din teama că nu mă vei înțelege și nu mă vei ajuta. Îmi vine greu să mă explic, pentru ceea ce vreau, să-ți cer și pentru acest bilet, care sper, să nu-l găsești mai târziu decât trebuie. Știu că pentru tine sunt o necunoscută, dar eu, necunoscuta, cere din toata inima ajutorul tău. Te rog mult de tot, să citești până la capăt și abia apoi să decizi, dacă merit ajutorul tău.

Sunt fosta prietenă a lui Mihai -  Lori. Am vorbit puțin pe mess - poate prea puțin, cu el. I se mai zice și Andi. Am vorbit puțin cu el, pentru că totul s-a terminat atunci când nu mă așteptam. Nu știu ce a ajutat, cine a ajutat, să mă blocheze. Poate că eu nu l-am înțeles pe el, sau poate că el nu m-a înțeles pe mine, dar oricum știu, că totul s-a terminat și mai ales că el s-a supărat pe mine. Îți zic că m-a durut despărțirea noastră (serios?) și mai ales ultimul lui mesaj în care mă acuza foarte tare. Vreau să ști, că eu m-am ținut tare (de calorifer?) și nu i-am zis, că tu mi-ai scris de pe un cont fals, dar pentru ca l-am mințit, am primit ceea ce am meritat: tăcerea lui. (Ye!)

Știu că niciodată nu se v-a întoarce, dar crede-mă că nici nu vreau să-ți cer să mi-l aduci înapoi. Știu că e imposibil și că nu m-ar primi. (bineînțeles că nu te v-a primi. ce crezi, că o să te aștepte cu flori în gara unde întoarce trenu’? Hai mai fată, că te credeam mai deșteaptă, îi țineam eu predică.)

Vreau să te rog, să mă ajuți, să înțeleg, de ce m-a blocat. Nu, nu vreau să-mi scri, vreau să ne întâlnim undeva (fack!) și să-mi spui tot, chiar dacă m-ai jigni. Pot să am și eu încredere în tine, așa cum ai avut tu în mine? (hahaha!) Te rog, fă în așa fel să nu afle nimeni despre ceea ce te rog eu. Spune-mi, îți cer mult? Îți cer chiar imposibilul? (nu mă pune la încercare, că uite ce scenariu a ieșit până acum. “Tânăr și neliniștit” e mic copil.)

Să ști, că nu sunt o fată plicticoasă (ba da, ești! tu l-ai stricat pe Mihai. Tu l-ai îndepărtat din viața mea, din cauza ta nu mai știe, să vorbească și să scrie corect, îmi imaginam, cum îi reproșez toate cele spuse mai devreme, cum o umileam.) și n-(am!) să te cicălesc cu bilețelul meu până când vei accepta o întâlnire (sau până te voi bloca eu.). Poate ai să-mi spui, că mă înjosesc în fața ta, dar crede-mă, că trebuie să cunosc adevărul. Poate m-aș înjosi dacă i-aș cere lui Mihai să-mi explice, dar știu că voi rămâne fără răspuns. (și atunci de ce insiști?)  Sper ca acest bilet (și dă-i!), să nu ajungă pe mâini străine.

Pe față am scris numele lui, pentru că nu știu cum te numești, dar pe spate am scris alt nume, nu al meu, ca nu cumva altcineva să găsească biletul și să-și dea seama cine sunt.

Te rog, să-mi scrii neapărat și să-mi spui dacă poți face ceva pentru mine. (mă, asta vrea altceva, nu neapărat explicații, că, cum, că, ce. nu mă minte ea pe mine. care ea??)

Promit, să nu-ți încurc treburile în nici un fel. Fixează te rog o zi și o oră, dar trebuie să-ți spun, că săptămâna aceasta sunt liberă după ora 14:30, iar vineri plec acasă și mă întorc luni. Săptămâna ce urmează, voi fi liberă dimineața până la 14:00 (adică muncește. are o bila albă de la mine). Sper ca biletul să te găsească la Tulcea.

Dacă îmi vei refuza ajutorul, te rog, să-mi scrii 5 (?) cuvinte din care eu să-mi dau seama. Să ști că n-am să-ți port pică. Îmi este așa de teamă să nu citească și Mihai, de parcă nu-mi vine, să-l mai trimit. (și cine te-a împins, să-l trimiți? ee!)

Dar acum am sa merg pe ideea “Încercarea moarte n-are!”. Este? (este!)

N-am să te mai plictisesc cu nimic și am să mă retrag așa brusc cum am apărut. Să nu uit să-ți scriu adresa mea (nuu, cum să uiți, dar se poate așa ceva?): L. Loredana, str. victoriei, nr. ..., bl. .., ap. ..., Tulcea

P.S. Te rog, fă în așa fel să nu afle Mihai - dacă nu a și aflat (nu fata mea. d-ne ferește! Nu scoate nimic de la mine Mihail al Meu).

P.S.2 Mulțumesc pentru timpul pierdut din cauza acestui bilet a unei necunoscute. Iartă-mi tupeul și (iertată-ți fie) îndrăzneala.

P.S.3 Vreau ca noi să fim prietene foarte bune. Nu mă bloca, plzz! (ăăă! aici mi s-a pus un nod în gât și am început, să mă descotorosesc imediat de prietenii imaginari. gata! ajunge!)

                                La revede,

                                        Loredana*

Pe vremea aia nu le aveam cu bla, bla-uri adulte. Eu, ce-i în gușă și-n căpușă. Înainte de toate, trebuie să vă spus, că mi-a luat multe zile să înțeleg ce vrea duduia de la mine. Copchil prost, de! Imaginația.. amicului.. meu.. imaginar., îmi.. cerea.. ajutorul., să.., ia.. legătura.. cu.. imaginația.. mea?? Nu.., nu reușeam să înțeleg care era problema celor doi, dacă eu în 2 timpi și 3 mișcări îi schimbam cu pisici, căței de pluș sau păpuși de cârpă și împreună plecam ca Aladin cu preșul de la ușă - personajul pe calea aerului, eu pe scări. Dacă ajungeam în fața blocului era bine. Mă răzbunam crunt, dar continuam, să mă gândesc la ei. Îmi mintea mea, erau fericiți. Eu nu!

© 2021 Constanța Dorina Dobrescu

Tendințe pe înțelesul tuturor

Zilele trecute v-am scris petiția mea în smiley, că nouă generație înțelege mai bine limbajul e-moji sau desenele “rupestre” de pe aplicațiile de socializare - pictogramele. Ăstora dacă nu le vorbești în “ASCII” mai bine taci (nu mă întrebați detaliile tehnice că nu le înțeleg nici eu). Alfabetul latin nu mai este la moda și risc, să vorbesc de una singură și adio bibic sau bibilic.

Deci? Cum rămane cu bibilicul meu?

 

Bun! Să recapitulez! Era pe vremea când visam cu ochii deschiși, când credeam că tot ce chițăie se mănâncă. În jurul meu, toți aveau pe cineva în viața lor, numai eu eram singură. Toată lumea își petrecea viața în familie, în cuplu sau cu prietenii. Eu…?! Făceau copii, case, bunici, tătici - cu celebra zicală “tu ce cauți aici”, pe când eu, nu aveam ce să povestesc, nu aveam ce să trăiesc. Singuratatea mea era mai singură decât mine, singură cuc, de cursă lungă sau universală.

 

Fără sa vreau, am început să-mi “construiesc” un prieten imaginar. Na! Cine nu a avut? Cine nu i-a povestit unei astfel de entitate secretă cele mai de nespus taine? Primul sărut, că nu mi-a venit (tragedie și scenarii îngrozitoare rulau la acea vreme pe această temă. ce știam eu de dereglări hormonale. și azi parcă o aud pe bunica: “Ai grijă, că urcă pe picior!” ca să vă imaginați ce față tâmpă aveam la vremea aceea), 2 la mate, tv-ul dărâmat, eu către mama: “Am dormit la Mirela” în timp ce Mirela, către mă-sa: “Am dormit la Mița”, că am dat foc la perdea, că tot eu am aruncat cu apă de la balcon, Eu am vopsit mașina lu’ Teodorescu, Eu Nu am spart geamul de la balconul lu’ tanti Felicia (a fost prima oară când mi-am mințit prietenul imaginar, că am făcut-o și pe asta) și tot eu de gâtic cu imaginația mea plângeam cu foc ba din cauza vreunui coleg de clasă, ba din cauza părinților, ba din cauza surorii mele care a murit, sau mult mai târziu plângând (cu gândul la el), când viața mi-a furat ce are mai de preț o mama: copilul.

 

Îmi botezasem amiculº meu cu numele de Mihai, zis Andi. Era marinar pe rapida Diana* de la Tulcea. Tatăl meu era marinar și ca orice fetiță ce-și divinizează tăticul, era inadmisibil ca viitorul amic, prieten, iubit, soț, amant, cumnat, vecin (ultimii 3 îi ștergem de pe listă, că dăm apă la moară babelor reale), să aibă altă meserie. Și știa să repare televizoare. Ura! Îl făcusem înalt, brunet, cu părul ondulat, freză a la Travolta anii ‘80, ochi căprui sclipicioși cu o uitătură șugubeață, cu un aer distins și copilăresc în același timp. Ce mai! Bărbatul ideal de negăsit pe acest pământ. Calitățile nu se opreau aici. Mai era gospodar: îmi făcea patul, arunca gunoiul, știa să facă supă cu găluște, cartofi prăjiți, ouă ochiuri, șnițele și pandișpan, să spele vase cu apa rece, să mă asculte numai pe mine și multe altele. Unde locuia? În balconul meu of course. L-am rugat să mă ajute și la matematică, dar nici el nu se pricepea. În astfel de momente mă supăram pe el și nu-i mai vorbeam. Bine, că nici el nu zicea nimic, ce naiba să zică. Hahahahaha! Ce să-mi fac, dacă nu mi-am inventat un amic, care să știe, să mă ajute la lecții. Na! Așa-mi trebuie! Mm!

 

Problema a fost alta. În general oricine poate ține în frâu un astfel de prieten. Acesta e în stare, să joace pe sârmă cum vrea “stăpânul”, să se arunce în flăcările balaurului cu 7 capete din poveștile lui Ispirescu, sau să facă altă grozăvie nemai făcută de nimeni. Ce mai, să-l întreacă și pe Superman. Individu’ nu suflă în fața celui care l-a imaginat, numai că al meu… al meu începuse să aibă viață proprie.

Dacă la un moment dat - adolescentă fiind, amicul se transformase în iubit, pare-se că din greșeală (?) a devenit iubitul unei amici imaginare de-a lui (mă înșela cu alta! tada!!). M.., m.., mă, mă simțeam devastată. Adică cum? Iubita, o vreme s-a numit Tatiana. (mi-a trimis o felicitare de la mare

și una de 1 Martie.

cap sec!). Nu mi-a plăcut, așa că am botezat-o Loredana. Sună mai frumos, nu? (când i-am schimbat numele, nu mi-a scris decât un bilețel, unul mititel - 696 de cuvinte. Mic nu?). Mi-o și imaginam: înaltă, frumoasă, cu tenul alb, curat, părul lung, negru și cu o călcătură de căprioară, nu ca mine un ciot mic, împiedicat, cu bretonul de 2 cm tăiat cu securea și mirosind a săpun de casă nu ca iubi a parfum de zambile. Știa amicul meu ce-i frumos.

 

Amicul meu imaginar nu-mi mai dădea atenția necesară, nu-mi mai asculta durerile. Devenisem geloasă, drept urmare, m-am hotărât să-i bag bețe-n roate, să-i stric relația mai bine spus, care în mintea mea se clădea pe zi ce trece. 

Deja îi vedeam cum aleg costumul și rochia de mireasă, invitațiile și meniul pentru nuntă, luna de miere (și aici mă lua puțin cu leșin, dar în același timp încercam, să țin minte detaliile care-mi plăceau, să le pot aplica la viitoarea mea nuntă, asta în cazul în care m-aș fi măritat. acum înțelegeți mesajul** meu în smiley?), cum își plănuiau viața, casa, copii, etc. Inadmisibil! Mă simțeam abandonată, ca atunci când Elena s-a dus, sau când tata și mama s-au despărțit și asta nu în imaginația mea. (Hăhăhă! Fârrr! Hapciu!) 

Îmi imaginăm cum mă întâlneam cu amica imaginară a amicului meu imaginar și-i turnam tot felul de baliverne copilărești, pentru a le rupe relația. Chiar i-am scris (în tărtăcuța mea), explicându-i cu lux de amănunte că Andi e un porc, bețiv și însurat pe deasupra cu 3 copii acasă (după atâta amar de timp, mă simt fericită, că nu venise cu toată familia imaginară în căp’șorul meu de plastic, că mă ducea mama la moaște. Zic asta, că găsise din întâmplare un caiet în care începusem să scriu despre Coana Fífi* turcoaica, vecina bunicii mele și-o cam tăia apele, când citea despre cum baba asculta Europa Liberă, alte bazaconii comuniste interzise, bineînțeles, sau viața ei amoroasă, care o povestea la ceas de seară, când mergeam în vizită. Mama chiar m-a amenințat, după ce mi-a dat în cap cu caietul și mi l-a rupt în față. Ptiu, d-ne iartă-mă! cine știe ce ar fi fost în stare să mai facă.).

Între timp, am reușit ca Mihai al meu, să o părăsească. Plângea săraca… 

Hahahahaha! Altu a fost baiu. Venise domnișoara la mine - eu nu era acasă. Ah! Ce păcat! Mi-a lăsat ditamai epistola (bilețelul de mai devreme), în cutia poștală care zicea cam așa:

 

 

* Intre timp am schimbat numele rapidei în Poseidon. Diana! Ce-i aia?

**https://pisici-cu-pitici-pe-creier.blogspot.com/.../t-anu...

** Coana Fífi, e o poveste ce s-a născut acum mai bine de 40 de ani. Eram fascinată de poveștile vecinei care făcea niște eclere nemaipomenit de bune. Stăteam ochi și urechi lângă farfuriuța cu dulceață ascultând povești de viață, povești vechi dintr-o lume pierdută. Această scriere mi-a fost ruptă prima dată de mama la începutul anilor 80. A doua oară, după ce am scris-o iar, mi-a fost ruptă în 1991 înainte de nașterea fiului meu. În fața. Așa, cu răutate. De ce? Simplu: “Să râdă lumea, că nevastă-mea e mai deșteaptă ca mine?”

3 caiete studențești pline de viață, corectate de învățătoarea mea. Nimic n-o mai mira la mine.

 

Acum câțiva ani, am încercat să-mi aduc aminte povestea și să aștern iar pe “hârtie” Coana Fífi. Nu mai e ce-a fost. Simt că nu e povestea plină de suspans draconic de altădată, de pasiunile ce le năștea în preajmă, marea dragoste pentru soțul ei și de taina ce o făcea egala lui Iulius Cezar sau Alejandro Magno. De ce? Coana Fífi a fost scrisă de o școlăriță nu de adulta din ziua de azi.

P.S. º amicul meu avea barbă.

© 2021 Constanța Dorina Dobrescu

A aștepta

Ar fi fost ziua ta, te-am fi sunat să-ți spunem la mulți ani și să te întrebăm de sănătate, cum te descurci, dacă mai ai nevoie de ceva și când ai să vii la noi în vizită.

Nu mai este ziua ta, nu mai avem cui să spunem la mulți ani, nu mai avem pe cine să întrebăm de sănătate, cum se descurcă, dacă mai are nevoie de ceva, sau când vine la noi în vizită.

Acum așteptăm să fim sunați, să ni se spună la mulți ani, să fim întrebați de sănătate, cum ne descurcăm și când avem de gând să venim în vizită la tine.

Și vom aștepta în continuare să...

Pentru mama mea

© 2022 Constanța Dorina Dobrescu

Mița șoferița

 

Tendințe

               Mița

Anunț pisicesc: Dau disparut un “bibilic mic”

E roșcat european și e băiat muncitor. Nu-l întrece nimeni la . Ultima oară mi-a reparat și . Nu are bijiuri , ca nu cumva să crească, să și să plătească pensie alimentară. Are umană la pachet, pliculețe de bobițe la purtător, are garderobă completă, și anume: (cu ăștia nu o să-mi vina la întâlnire, că nu-mi place culoarea.) . Deține , e ful, are carnet de . și nu înțeleg pentru ce, dar fiecare cu plăcerile lui. Până acum s-a dedicat (și-a tatuat numele calului lui pe umărul drept.) și și . E mare gurmand de și-i plac băuturile fine . Nu e mofturos la și-și dorește o mascotă. Dacă se poate sau , numai că s-a ales cu o - Wifi se numește. Am umblat prin toată după ea.

Mi-a cumpărat cândva și o ca să mergem la dar s-a îmbolnăvitsubit. E cu tratament . Mai din când în când, mai o ... Ultima oară când l-am văzut își vopsite ☻ blana și-și făcuse . Îmi este să nu facă vreo prostie , că are mari necazuri și-l doare . Dacă îl vedeți , sunați-mă la că nu am . Ultima dată mi se declarase sub clar de și-mi spunea că sunt lui. Îmi ceruse și-mi făcuse cadou un . L-am și dus a fost cu tot cu mea în plină . Credeam că are așteptări de la mine, așa că am fost la . Mi-am cumpărat și ( așa de fandoseală) . Nu aveam musai nevoie de , dar nu am rezistat tentației. În bucătărie am și și . Am aprins în sobă și am pus și o pe masă, dar nu a venit . Stau și mă gândesc dacă i-am greșit cu ceva, sau dacă l-am . Nu! Eu , el ... Și acum am un mare semn deUnde e? Să fi plecat lasau în ?

Of! "Unde ești mă, că dacă pun pe tine te ia. Ai plecat tocmai acum în prag de . Afară e , o să-ți înghețe lăbuțele și numai la nu am ajuns cu tine. Afară frumos și bate . Am făcut un pentru tine. Puteam să ne dăm cu sau sa mergem la , dar tu nu. Ai dispărut "

Mai pe scurt. El, pierdut, pierdut nu e 😁. Asta mi-aș dori eu de la viață, ăsta e bibilicul care vreau 👦 să mi-l găsiți (cu o anumită parte din caracteristici) în regim de urgență. Să nu-mi veniți cu cine știe ce parvenit 👲, că nu accept oricât de mulți bani ar avea.

Nu puteam să zic în gura mare, că în viața mea, nu a apărut nimeni. Să mă râdă Pufyna? 😧 Nu!