Tu, iartă-mă! ultima parte

Când am dat cu piciorul de bordura mormântului, totul a dispărut. De mămăică nici urmă. Ce film? Ce efecte speciale? Așa imaginație cretină am? M-a lovit vreun meteorit? Ce venin mi-au pus ăia la sala de tratamente? Cei ce dansau în fața a două sicrie au dispărut. Îndrept ochii spre locul de veci al “tăticului” și văd un gard și o cruce de fier - ruptă, peste care zace o grămadă de crengi și frunze în putrefacție, printre care un salcâm se încăpățânează să vadă lumina zilei. Cu multă frică mă uit spre mormântul mirelui dar, mă lovește imaginea unui monument vechi de a cărei cruce de piatră zace sculptat un lanț și o ancoră. Lovit pe la colțuri, plin de licheni, de pânză de păianjen și iederă, se întrevede într-o ramă de ceramică, imaginea străvezie a unui tânăr cu chipiu. Mormântul era deschis, iar la picioarele lui era un săculeț din pânză albă plin cu oase. Numai tânăra în spasme, era în continuare pe jos. Aș fi vrut ca și povestea ei să dispară, dar ea era reală. Lumea grăbită, trecea ca pe lângă o fantomă. Cei de la salvare nici măcar nu au privit-o, deși în acel moment toți îngerii raiului strigau: “Are nevoie de ajutor! Are nevoie de ajutor!” Toți erau orbi. Toți erau surzi. Cine să-i inteleaga durerea? Cine să-i dea o mână de ajutor? E! Uite că dintre noi ăștia 7 miliarde, s-a găsit cineva.

***”Gata! Nu mai plânge!” și simt efortul pe care-l face de ani de zile, pentru a mă ridica de jos. A câta oară? Nu mai știu. Am pierdut numărătoarea. Mi-a șters lacrimile, m-a sărutat duios pe frunte și m-a băgat în mașina albă de pe marginea drumului.

Și albăstrele noastre, au început iar să se aștearnă frumos peste micul nostru brăduț, brăduțul meu de crăciun de mai bine de 20 de ani. Te iubec!***

Of, mamă, ce este cu sufletul tău? De ce ești atât de neliniștită? Ce sau cine nu te lasă să te odihnești?

Și o întreb tot ce a fost frumos într-o relație mamă fiică. Ține minte tot, pentru că m-a iubit, am iubit-o A dat totul pentru mine. Eu în schimb nu am putut să fac ceea ce mi-aș fi dorit. Tu, iartă-mă!, că n-am știut cum. Nu am putut decât să-i salvez acoperișul, mai bine spus, că noi doi i-am salvat casa. Atât! Mă doare că în lupta voastră, m-ați târât și pe mine. Tata nu a fost nebun. Poate a fost bolnav, poate a fost neînțeles sau poate că nimeni nu s-a gândit la suferința copilăriei lui. A dus “Ești un bastard!” ca pe o cruce toată viața. Tu ai avut doi frați, el în schimb a fost singur, ca și mine de altfel.

Apropo de frați: de ce nu m-ai crezut, când Nicu, fratele tău…? Aveam totuși 9 ani! Nici pe Paula nu ați crezut-o! Tace!

Muream pe loc, dacă aș fi auzit glasul ei în viu. În capul meu vocea ei e prezentă, dar nu v-a fi niciodată la fel.

Niciodată să nu spui, niciodată, dar în cazul ăsta o spun: Niciodată!

As vrea să-i povestesc ceva vesel (că am ce.), să-i zic din multele trăznăi pe care le-am făcut în copilărie, dar cad în genunchi și izbucnesc într-un plâns nebun, ieșit sincer din rărunchi, pentru că speranța mea a Murit, ca și a tatălui meu când a murit bica - mama lui.

Iartă-mă, iartă-mă și miliarde de iartă-mă-ți las la picioare. Tu iartă-mă!, pentru ca te iubesc, deși nu ti-am spus-o niciodată.

Las la poalele mormântului unul din buchetele de flori ce le-am cumpărat la intrarea în cimitir. Primul l-am lăsat la tata. La fel ca celălalt e șifonat de la căzătură, dar mă minunez că sunt hortensii și-mi aduc aminte cu plăcere de tanti Tita și fetele ei, foarte dragi mie. Îmi este dor de ea și de ‘nea Șerban, dar nu îmi este dor să urc 7 etaje. Asta nu!

Plec tristă de neliniștea de care am avut parte la mama. Să fi fost zbuciumul ei de pe vremea când trăia? Da! A suferit prea mult. A trăit o viață cu cancer la sân. Puțini știu asta, dar viața e așa.

Acum merg glonț spre d-na Floare, cu o floare scoasă de data asta din buchetul mamei. O floare pentru o Floare, nu? Ce păcat că nu e acasă. Iar a plecat după Sucă?

Și-mi aduc aminte cum plecam si eu de acasă la joacă, la bunica, sau de frică - nuiaua, umerașul, paleta de bătut covoare, cheia de la gât, cureaua, mătura, s.a.m.d, nu sunt prieteni buni cu, copiii neastâmpărați. Prima experiență a fost la 5 ani. Lângă școala 10, era un chioșc unde se făceau gogoși. - Mm! Îmi plouă în gură. Era seară. Ploua! Acolo m-au găsit, sub streașină, udă de sus până jos.

Invidiez sincer - în sensul bun al cuvântului, pacea ce înconjoară locul lor de veci. Aș sta aici o veșnicie, dar acasă mă așteaptă cineva drag.

Am așteptat o bună bucată de timp și dacă am văzut, că nu se întoarce, am sărutat floarea, am pus-o pe mormânt, le-am aprins o lumânare și am plecat.

La dl. Petre nu mă mai duc, că m-a văzut când am fost la tata. Mi-a făcut semn cu ochiul șmecherește, când din buchetul tatei, am scos o floare și am pus-o pe crucea lui. Și lui i-am aprins o lumânare.

Dormiți în pace oameni buni!

Am obosit. Cu greu merg spre Elena. Voi târî cu mine tot restul vieții acest “Eu sunt ..…!” Cine o să înțeleagă? Are cine, nu vă faceți griji. Numai că mai devreme sau mai târziu, tăcerea lumii se va așterne peste acest strigăt de ajutor: “Eu sunt bine sănătoasă, ceea ce-ți doresc și ție!”

Elena!, draga mea, … dar nu vreau să trezesc somnul unui bebeluș de 7 luni, produs din cauza uneia dintre cele mai importante descoperiri ale omenirii: focul. Își doarme somnul într-un mormânt împrejmuit cu fier. Prea ostil pentru un îngeraș. Jenică, Bogdan, dănțuiți alături de ea. Încălziți sufletele părinților noștri.

Un firicel de sânge venit de la tâmplă, se înnoadă cu lacrimi în barbă. Clopotele bat năvalnic înspre mine și plec fără umbră din cimitir către mașina albă, lăsând în urmă trei morminte înveșmântate cu amintiri, încălzite de buruieni și păzite de gândurile mele.

“Ne vedem curand?” Nu!, că mai am treabă pe lumea asta.

Sfârșit!

dedicată părinților mei

21 februarie 2022

© 2022 Constanța Dorina Dobrescu

Tu, iartă-mă!, partea a IV-a

“Eram prea bătrână să mai fac copii și i-am ad…..Luciei.” I-am adoptat bebelușul născut la câteva luni după cutremur.” … Și urechile-mi zdrăngăne, inima-mi ia foc. “Am zis să fac și eu pomană pe lumea asta. Avea multe datorii: la casă, la mobila albă din dormitor.” ”El știe?”, mă trezesc vorbind. “Cum să-i spun? S-o caute pe mă-sa și să mă părăsească? Ferit-a sfântul!” “La 45 de ani are dreptul să știe că pe lumea asta a avut o mama și un tată. Are dreptul să știe, că aici este mormântul mamei lui, că undeva are o Soră, E greu să crești singur pe lume!”, insist cu tărie de oțel.  “Da Dumneata Ce Te Bagi? Ce Te Interesează Câți Ani Are Copilu’ Meu? De Unde Ști? Ce mormânt?”, îmi zice cu ochii mari, ieșiți din orbite. “Băiatul meu a ajuns om mare. E în America! Toată lumea îi poartă de grijă, că poate i-o ajuta și pe ei. Lăsa că știu eu! Mamă e aia care crește copilul…”, “Nu aia căreia i s-a furat?”, îi rup comentariul răutăcios de la gură. “Ah! Cât de mult vă înșelați! Nu sunteți decât o mamă vitregă, un surogat contrafăcut sau poate chiar o șarlatancă, nici decum mamă. Degeaba Faceți Pomeni, Dați Acatiste La Biserică Și Pupați Moaște Putrezite. Pe Dinăuntru Aveți Sufletul Otrăvit. O Mamă Nu Ar Spune Așa Ceva. O Mamă Și-ar Învăța Copilul, Să Ierte Păcate Comise Fără Vină. ȘI DA, MĂ INTERESEAZĂ, PENTRU CĂ EU SUNT FATA CARE A AVUT ZILE!” 

***NUUUUU! TAAAACI! TAAACI! Și-l aud pe tatăl meu - în liniștea aparentă a morților, cum țipă la mama: e băiatul nostru! dă-le dracu de scânduri. N-o sa murim, dacă dormim pe jos.” “Dar el e mort!” Zadarnic plângea mama mea. “Tu, caută-l câte zile vei avea! Caută-l!”***

Fiecare literă din fiecare cuvânt, văd cum are un efect teribil asupra ei și asta-mi confirmă și mai mult teoria. Se stafidește ca mărul din poveste. “Fata Aceea Sunt Eu!, Iar Băiatul Dvs, Mai Devreme Sau Mai Târziu V-a Afla, …și vă doresc să fiți în viață, când vă v-a întreba: “Cine e mama mea, cine e tatăl meu?”, îi spun turbată, în timp ce strâng pumnii cu putere. Până și eu m-am speriat de reacția mea. “În ziua de azi se fac multe…”, încerc să-i spun furioasă până D-zeu și-napoi. Mă aude, mă ignoră, dar mă privește pe furiș cu ochi de vultur … “Eu vin să dau de pomană și mă trezesc feștelită Na! Să mai faci pomeni Marițo!”, vorbește așa, ca pentru sine. Și cu ultima suflare îi spun: “Femeile ce se autointitulează mame cu forța, vor purta un blestem toată viața pentru egoism, pentru fățărnicie, ipocrizie, răutate și lipsă de înțelepciune,  blestem pe care nimeni nu îl v-a șterge, blestem care nici focurile iadului nu îl v-a putea arde. Ce păcat duce un copil, pentru a ajunge pe mâini străine? Eu nu vă blestem! V-ați blestemat singură, când ați furat pruncul, și știți la fel de bine ca mine de unde! Ce-ar fi să facem o vizită la arhivele spitalului nr. 10? Poate ne lămurim mai bine, sau un test v-a îndepărta orice dubiu. I-am promis ceva tatălui meu și-mi voi da viața, să-l găsesc, să găsesc orice urmă, orice document care m-ar duce la el! Noi o să ne mai vedem pe lumea asta. Vă promit!”

***Am eu o dedicație! Hm! Viața e ciudată. De-a lungul anilor, am întâlnit multe “mame”. 

Și în familia mea există exemple. O duamnă, o curvă ordinară ce a făcut trotuarul printre vapoare și după ce a stricat o familie, de ani buni reușește ca așa-zisul copil să-și urască adevărata mamă. Dacă-l întrebi de ce o reneagă, nu știe să spună. De ce nu-și pune întrebări? Simplu! Mirosul banilor e mai puternic. Când am fost întrebată: da noi suntem rude?, îmi venea să-i trag un pumn, să-i vină mintea la cap. Parcă mai ieri îl legănam pe picioare și mă chinuiam să-i dau măr ras cu biscuiți. Parcă îl văd de mână cu frățiorul mai mare - mort acum, cum îl târa spre locul de muncă al mamei și strigau amândoi la geam: mami!, mami!, vin-o acasă, s-o dam afara pe …… Parcă…

Al doi-lea model, e femeia care cu aceeași etichetă, cu bani a destrămat o casă, a câștigat numele de mamă, a scos “Mami” din gura puiului de om și a pus prenumele nenorocitei ce a pierdut bătălia. Dar?, la divorț (al câtelea?) și-a împachetat copilul natural, iar pe cel “adoptat”, l-a lasă baltă. Asta cum se numește? Să mă lămurească și pe mine cineva, că nu am găsit un răspuns până acum. Păi ori ești mamă, ori ce dracu ești?! Muierea asta ce blestem merită? Din partea mea, să-și bage sârmă-n nas și să fie târâtă toată viața ca o scroafă, lătură ce e. Între timp, am auzit, că a ajuns ca “Irinel C.”***

Îi zic cotoroanței (asta devenise între timp.), că plec. Simt cum privirea ei mă arde, mă urmărește. Eu eram prea mică și ea acum prea bătrână să ne recunoaștem, dar amândouă simțim că noi suntem: mama mirelui mort după cutremurul din ‘77 și copila care a avut zile. 

Văd, ăăă…, văd în ceață și mă las dusă de val într-un vis în care, actrița principală este mama mea. În timp ce ofrandă i se aducea pe cer, de pe marea scenă a lumii îmi spune: “A murit mamă! A murit la 3 zile! Crede-mă măcar tu!” Și da, o cred, pentru că este mama mea. O mamă nu ar minți cu așa ceva. Din păcate tatăl meu nu joacă nici un rol în visul meu. Mama! Ea este protagonista vieții mele și merită toate aplauzele, bis-uri, flori, si omagii.

Încerc să mă rup de coșmarul ăsta, dar nu știu de ce mintea mea caută platoul de filmare concret, cameramanii, regizorul, băieții cu efectele speciale, cei de la lumini, inginerul de sunet, rulotele, camioanele, generatoare. Ce mai! Mă trezisem fără voia mea într-un film de fantezie, ieșit de nicăieri. Parcă mă și vedeam în fundal într-o secvență, ca o mogâldeață în umbră cu luna pe cap. Nu conta, că nu mi s-ar vedea fața. Important e să știu, că eu sunt aia, înconjurată de porumbei albi ce se înalță spre cerul mamei, iar toate personajele au roluri pozitive. Premii de toate categoriile roies împrejurul acestuia, pentru că a fost realizat după bestseller-ul “Un pisic pitic”, scris de…, bestseller ce în mai 2020 a primit premiul “Adriamicina” de la Apulia, Italia, pentru cel mai bun chirurg. 

Nominalizări la Festivalul de la Veneția, Oscar, Goya, Premiile Principesa de Asturia, etc, se adună grămadă la picioarele celui ce a pus în scenă acest suflet rănit. 

“Ridicați-vă și dansați, bucurați-vă de viață voi cei adormiți!”, strigam. Alergam voioasă prin cimitir cu un zâmbet de la o ureche la alta în soarele dimineții, iar vânticelul de primăvară își făcea de cap în pletele mele (care?). Eram fericită, că viața mea s-a așternut pe o foaie albă de hârtie. Mai scriam, mai ștergeam, dar nu mă opream. Mai am de scris ceva important - toate la vremea lor. Piruetele mele erau perfecte. Până și Rudolf ar fi recunoscut. Lebedele negre, dădeau frâu liber imaginației tuturor. Majoritatea le confundau cu morminte goale, dar nu. Nu erau morminte goale. Ele erau lebede negre în așteptarea îmbrățișării perfecte. Mă strigau: “Hai!, vino la noi unde e cald și bine, vino în noi, contopește-te cu pământul și vei găsi liniștea eternă.” 

Îmbrăcată în tutú continui valsurile neterminate de cei duși. Am trecut pe lângă bunicul meu alergând. “Grijania mă-ti, vi tu acasă!”, îmi spune în vis, dar nu aud și el îmi dă o portocală, în timp ce bunica îl ceartă: “Lasă fata în pace! Câți nepoți ai?” Pe vremea aia unul, adică eu. Între timp au mai apărut și alții. În total 5 bucăți de veri moțați, toți vinovați de urgia universului. La unison cu el, bunica paternă zbiară: “Pârlite-ar focu´, unde ești?”, dar cine o bagă în seamă.

Pe poarta cimitirului intră dric după dric. Mai funebre decât moartea în sine, trase de unicorni se înalță în văzduh, pornind furtuni colorate. Alaiuri sinistre, oameni cu straie rupte, sângerânde, morți vii veniți parcă din secolul II i.e.n, mă lovesc în moalele capului. De nicăieri muzica sună lugubru și întărâtă toate mâțele pe o raza de 5 km, care în acel moment deveneau viitoare mame, viitori tați. Și se ridicau, și alergau pe malul mări cum o făceau cu mulți ani în urmă când nenăscuți fiind, îmbrățișând fiecare val, mulțumeau naturii pentru casa Pamant. Trebuie să murim, ca să ne naștem? 

Numai un dric mic, alb, cu zâmbet de copil, mergea frumos tras din greu de domnul cu palton negru și pălărie de fetru, ce acum purta straie militare, condamnat parcă de Curtea Marțială să o facă cu jug și căpăstru. Râsetele băiețelului lăsau pe caldarâm o tânără în spasme. Lebedele negre o acopereau cu aripile lor și-i cântau: 

“Vise de toamnă, fug la drum de seară, pe altarul Domnului, la marginea drumului.” 

Între timp, începuse să plouă cu smochine urâte. Nimic la nimeni!, se auzea din ea. Și-mi aduc aminte, că foarte mulți ani la rând am văzut această tânără. Furată, lovită, înjosită (dă-o dracu! e criță! nici salvarea nu vine!), scuipată, cu bluza desfăcută, cu un drac pe masă și unul în ușa casei, aruncată în stradă și devenind puțin câte puțin bătaia de joc a tuturor: curvă, nebună, bețivă. …

”Nu moare, dacă mai bem una mică, nu?”, se auzea din bucătăria casei ei. În timp ce crizele deveneau mai puternice, consortul o stropea cu coniac și vodcă. “Uita-ți, e beată!” Bâzâia și un aparat de sudură, care spânzurat pe gardul bunicii pe la 9 ani îi “vorbea”: Vrei să ne jucăm de-a mama și de-a tata? Numai că nu intra! Nu intra! Ce nu intra?! Negru, și urât, și păros!, vă amintiți? Bleah! D-na Vlahus, ah! Cinsti-ar memoria! I-a fost frică să spună, că tatăl ei l-ar fi omorât în adevăratul sens al cuvântului. 

… Dar cine să o creadă? Era prea mica.

© 2022 Constanța Dorina Dobrescu

Tu, iartă-mă!, partea a III-a

Nană! Ah nană, am nevoie de tine! De fiecare dată când îmi amintesc de ea, mă invadează o liniște interioară. Avea un caracter puternic și în preajma ei, mă simțeam în siguranță. Era suficient să ating clapele pianului cu degețelele mele mici și gata. Începeam să dansez cu muzica mea, în timp ce îmbrățișându-mi visele, zburam până la stele. Eram copil. Între timp am crescut și le-am pierdut.

Nu știu unde este mormântul ei și nici a lui nanu Iosif. Chiar! Cumatrul Gelu, pe unde o fi? Ah, multe nu știu! Mă agăț cu putere de amintirea ei, pentru că sufletul meu vrea să plângă pentru mama, mama mea, dar nemernicii de alături nu mai lasă.***

Pe aleea cealaltă, în timp ce o familie de mână cu popa făceau o horă împrejurul unui sicriu, preasfinția sa cânta: Isaie…!

“Fecioaara a avut în… și a născuut Fiu pee Emanuel, peee Dumnezeu și Oomul… nuumele Lui pe caree-l slăviiindu-l, pe … o Feericiiim.”, D-zeu să-l odihneasca întru gloria!” Ăăă??? “Se cu….. Ion!”

“Sființilor mucenici, care biine v-aţi nevoiit şi v-aţi.., rugaaaţi-vă Domnului să se mântuiaascăă…. nooooastre.”… Voci se împleteau cu, cântul preotului spunând: “D-zeu să-l ierte!”

“Slavă Ţie - mmm! Hristoase Dumnezeule - mmm!, laudă Apostoliloor şi bucuria Muceniicilooor - mmm!, a căror propovăduiire este Treimea cea de o fiiiiință - mmm! Amiiin!” D-zeu să-l ierte! D-zeu să-l ierte! D-zeu să-l ierte!” și toate sufletelele adunate împreună cu preotul, se închinau. Bocetele vibrante ce se aud printre versuri, îți cutremură tot corpul. Trei ture cap coada. Trei!

Îmi displace profund că le aud gândurile. De ce oare? “Da cine a îmbrăcat-o pă bâlbâita aia mireasă? A fost o boarfă, dă-o dracu!”, “Zău că păstrez bradul ăsta!”, “Hm, dac-ar ști mă-sa unde ține banii.., ar fi în stare să facă moarte de om!”, “Ce tinerel e preotu’?! Aș da o tură cu el!”, suspina mireasa în sinea ei, că a rămas ne….tă de decedat. “Habar n-au ăstia, că Lae și-a făcut testament!”, “Oare sefu știe, că mi-a vândut 51% din acțiuni? Ah! De-abia aștept să-i văd fața.”, “Am să mă prezint la notar cu plodu’ de mână și cu testu’ ADN. Atunci să-i văd pe unde scot cămașa!”, “Pierd autobuzul!”, “Oare de unde și-a luat aia căciula de blană?”, “Azi am inventar și ăstora le arde de nuntă în cimitir.”, “Gata dom'le! A murit! Și ce? Ce atâta tam-tam?”, în timp ce se apleca ușurel spre d-na cu căciulă de blană. Acesteia îi căzuse lănțișorul de aur de la gât și guralivul nu știa cum să-l palmeze. “Diseara mă fac muci! Cine l-a pus pe nenorocit în pumnii mei? Na mă, râzi acum! Așa-ți trebuie, dacă te-ai dat la soră-mea!”, vorbea mortului (hâc!), “Ai ascuns mă ranga aia?”, “Îu!, Hârhârhârrr..!” și cineva leșină lângă sicriu.

Ce D-ne iartă-mă se întâmplă în cimitirul ăsta? E nuntă?

*** “Iuiuiuiuuuu, zi mă!” “Lasă dracu fluieratu’, că nu suntem la nuntă.”, îi reproșa cineva. “Musiu!” - socrul mare, grandomanul care a fost ajutat de boschetar, după un râgâit împuțit, i-a zis: “Odată îmi înmormântez ginere! Să fie îngropat bine. Face jupanu și capac, că ăsta-i în stare să vină noaptea să mă ia de gât, că n-am vrut să-i dau fata. Lăsa că știu eu de ce nu am cheltuit bani acum, te-ai prins?”, făcându-i prostește cu ochiu’. “Iuiuiuiu, Hop, Hop, Hop! Și la StânGa și la DreapTa!”, beat criță pocnea voios din degete. … Numai văduva în depărtare, sufletu-și rupea, soțului să-i dea. … “A sunat cineva la 112?”, pițigăia o doamnă în mulțime. “Moare omu’ și n-aveți bani de altă înmormântare. Să nu veniți iar cu chetă la ușa mea, că nu vă mai deschid. Jigodiile naibi ce sunteți!”

… Nino!, NiNo!, NINO!, se auzea o sirenă din ce în ce mai tare.***

Nu! NU era nuntă! Era înmormântarea unui tânăr necăsătorit străjuit de nași necununați. Cea care trebuia să-i fie soață pe lumea asta, îmbrăcată în rochie de mireasă, alături de un brad frumos, bocea: “Sosita clipa să ne cununăm,” (și bocitoarele după ea.) …cununăăăăm!, “Dar tu drag mire mie ai plecat,” ...plecaaaat! “Și-n astă lume vitregă tu m-ai lăsat.” ...lăsaaaat!” Și mi s-au umplut ochii de lacrimi, că mi-am amintit de Raul, vărul meu ce a murit de tânăr.

“Binecuvântat ești Doamne învață-ne pe noi îndreptările tale! … Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluieeește! “...roaba ta Maria…”, în timp ce, preafericitul cu legătura mirelui, legământ făcea miresei cu bradul.

Pe aleea principală paramedicii alergau disperați. Îngeri ieșiți din povești îi ghidau pe cei cu brancarda: “Aici!, Aici!”, dar cine avea să-i audă pe ei, îngerași fără de păcate. Era nevoie de o armată de diavoli ca neajutoratul să fie găsit. Întrebau în stânga și-n dreapta unde și cine are nevoie de ajutor. Un bombardier, pe margine de trotuar le dădea sfaturi: “Lăsați-l mă aici! Și așa trebuie îngropat, nu?” “Pai te lăsăm și pe tine, dacă crapi, nu?”, îi închise gura unul dintre cei veniți să salveze o viață de om. Of! O.., o viață de om.

Măi mamă, ce se întâmplă în cartierul ăsta în care te-au îngropat? La tata morții erau mai educați, mai liniștiți, dar aici…

Jur că mi-a fâlfâit pe sub nas o găină. N-am timp nici să mă sperii, dar aud cum cineva mă strigă, să o prind. Vine înspre mine și-mi cere ajutorul, dar pleacă repede. Doua cucoane aleargă și ele după galinacee și-mi vine să râd, că săraca s-a ascuns după un morman de flori uscate și a făcut un ou. Cred că de frică.

Îmi este ciudă de lipsa de respect față de mort și îmi zbârnâie în urechi mereu: “Tati, tati, hai acasă!” Aș vrea să iau mogâldeața aia în lumea nanei mele, dar nu pot. În timp ce eu am respectul înfipt bine în creier pentru cei duși, un cățel a papat oul și acum fugărea găina.

Doresc cu tot sufletul, fac eforturi disperate să mă centrez în memoria mamei mele, dar înmormântarea de alături s-a transformat într-un adevărat scandal. Bine că măcar a ajuns “tăticul” întreg și nevătămat la locul lui de veci. Am făcut mii de km, ca să ce? Să asist la un spectacol grotesc în câmpul sfânt?

Dar, dacă se toarnă un film și nu știu eu? Și instat curiozitatea mea de felină copilărească s-a activat 100%. Tada! Aș strânge mâna regizorului de platou pentru reușită. Poate facem o poză împreună, poate și un live. V-a avea succes garantat. Și mă încăpățânez să caut cu privirea, numai că… între timp mămăica mea, mimând o plimbare inocentă (sigur a fugit de la ăia.), mă salută ca o bună bunicuță ce e și intrăm în vorbă. Îmi dă de pomană o franzelă și parizer. “Asta i-a plăcut cel mai mult soțului meu, asta voi da tot restul vieții mele. Zică lumea ce-o vrea!”, îmi spune cu voce caldă. “S-a prăpădit mestecând în fierul încins al comunismului. A făcut silicoză și dus a fost!”, dar eu eram cu toate simțurile la franzelă și parizer. Cu mâna pe inima vă spun, că aveau același miros ca în copilărie. Mă uit la ea și-mi dau seama că sub fațada asta de mămăică, se ascunde o bunica venită din secolul XIX. Îmbrăcată decent, cu o bonetă pe cap, ochii și zâmbetul, îi trădează educația aleasă. De pension? Nu e o oarecare. Pesemne a fost profesoară sau medic. Medic? Nu! Adică nu toți sunt la fel, iar gândurile mele meschine mă fac să roșesc. Își continuă povestea.

“Mi-a murit feciorul la o lună, după ce a scos actele pe 4 martie 1977. Au făcut o mică petrecere la un prieten acasă. Am fost și eu să ajut la treabă. Bărbatu-miu era mort. Și acum parcă o văd pe Luci ca o albinuță.., Luci în sus.., Luci în jos…” “Luci? Lucia?”, întreb aiurea. “Da!”, și cu lux de amănunte îmi spune cine a fost Lucia, unde locuia, unde muncea și cum bărbatul ei i-a convins băiatul să se însoare. Avea totuși 40 de ani. “Îmi aduc aminte că aveau o fetiță de 6 ani. Era și însărcinată. Când a început cutremurul, ne-am speriat, am fugit afară, dar nimeni nu s-a gândit la copilul ăla inocent. După aproape un minut, tatăl a urlat: UNDE E FATAAAA?” și a rupt-o la fugă pe scări. A găsit-o ghemuită între bibliotecă și vitrină cu un codru de pâine în mâini. La câteva secunde după ce a luat-o de acolo, a căzut de pe bibliotecă o vază mare din pamant. A avut zile copila. A avut zile!” NU, NU SE POATE!, țip în mine. Amintirile îmi vin buluc și se derulează în mintea mea prea repede.

***1986, august, 2 secunde și Elena, era în brațele mele. Nimeni nu a fost capabil să reacționeze mai repede ca mine. Nimeni! Nici măcar mama. Pământul nu a dormit toată noaptea. S-a răzvrătit împotriva țării, ne-a amenințat, dar cine să-l înțeleagă. 1990, mai, a zgâlțâit somnul bunicii mele, pentru că nu a spus cine e tatăl, tatăl tatălui meu. De ce?***

Masa pusă la bucătărie, covorul vechi ascuns după ușă, dansul și cafeaua în sufragerie, cadouri sărăcăcioase, mâncare puțină, vin din belșug, “Vai, ăsta e semn rău! O să moară unul dintre miri!”, comenta o “clarvăzătoare”. Invitați chercheliți, povești vânătorești după războinicul cutremur. Replicile pământului au vorbit toată noaptea. Răgete! Mugete! Și da! La o lună de zile mirele a murit.

© 2022 Constanța Dorina Dobrescu

Francezul

“Bună dimineața! Este atât de minunat să aud de la dumneavoastră, prințesa mea, ce mai faceți astăzi?

Sper că ați avut o zi frumoasă! Aștept cu nerăbdare întâlnirea noastră cât mai curând posibil. Aș vrea să pot să-mi bag pentru câteva secunde degetele în tablou, să fiu de partea voastră, dar Sena vă ține captivă în învolburarea ei. Cum aș vrea să vă cunosc și să vă ating fața și să vă privesc ochii, pentru a vă simți dragostea. Dar presupun că toate lucrurile bune vin la cei care așteaptă. Deci, dacă asta înseamnă că trebuie să mai așteptăm câteva săptămâni până ne vom întâlni, așa să fie. Martor îmi v-a fi Pont des Arts, acolo unde ne-am unit destinele, că voi aștepta, că vă voi aștepta. Cel puțin vom avea de data aceasta, să aflăm mai multe unul despre celălalt.

Ei bine, acum aș vrea să vă împărtășesc o parte din copilăria mea! A fost oarecum distractivă, dar nu a fost atât de bună. Aveam un tată căruia îi plăcea alcoolul și tot ce știa să facă, era să vină acasă noaptea târziu și să o bată pe mama. Dar cel mai nebunesc lucru atunci, era faptul că mama îl iubea și astăzi încă nu înțeleg, de ce i-ar plăcea un bărbat care nu vede ce e mai bun în ea. Ei bine, pe mine tata mă iubea, dar nu era preferatul meu. Îi era frica! Se plângea mereu, certându-se și dându-și palme. Asta e tot ce știu despre el. După câțiva ani a murit de insuficiență cardiacă. Mama mea a murit de cancer de sân. Atâta știu de ea. În familie rămăsesem doar doi: eu și sora mea mai mare, dar ea a lăsat o fantomă în casa părinților pe 2 decembrie trecut. Sunt singur pe lumea asta. De aceea am nevoie de acea persoană specială cu care să împărtășesc bucuria mea. Culoarea mea preferată este albastru, dragă. Dacă ar fi să mă vizitați, prima noastră conversație ar fi din priviri. Am lua cina într-un colț retras și liniștit al unui restaurant. Ar fi de asemenea, un loc cu muzică romantică, pentru a crea starea de spirit. Sunt un romantic fără speranță.

Peste 2 ani - nu știu de ce, voi fi fericit, chiar mai fericit decât acum, îndrăgostit, călătorind prin lume, dând înapoi celor mai puțin norocoși, poate începând o școală non-profit. Mă agăț de visul meu de a-mi găsi adevăratul suflet pereche. Cred cu siguranță, că există cineva special și pentru mine. Cineva care să mă facă să mă simt ca un prinț. Cineva care mă va iubi pentru cine sunt și mă va accepta pentru ce sunt. Cineva care m-ar face să simt că sunt totul pentru ea și că nu ar putea trăi fără mine. Dar, mai presus de toate, cineva în care pot avea încredere, pe care o pot cunoaște și mă respectă pentru că sunt un Fiu al lui Dumnezeu. Și am acest sentiment puternic că sunteți acea persoană specială, dar timpul va spune. Locul meu preferat de vacanță; Iubesc coasta! Cred că poate chiar mai mult îmi place să fiu lângă un lac, înconjurat de munți și păduri frumoase... Dacă e sa aleg o țară aceea ar fi Rusia. Visul meu este să văd Moscova împreună cu tine, în special Piața Roșie. Vreau ca ultima imagine pe care o vezi, să fie a catedralei sf. Vasile cel nebun după Hristos fără de ochii cui au făurit-o. Citesc în principal cărți de auto-ajutor. Orice lucru care mă poate ajuta să devin o persoană mai puternică fizic și psihic și să îmbunătățesc ceea ce sunt. Îmi place de asemenea, să citesc cărți de science fiction și îmi place fiecare minut a oricărei ore.

O zi plăcută! Să te gândești atât de mult la mine, cum eu o fac cu tine!

Îmbrățișări și sărutări! Al tău.., numai al tău!”

Şi ea, iubita, privea de prin apele răului Moscova, cum un jandarm îi pecetluia încheieturile mâinilor cu cătușe. Sena era doar în minte îndrăgostitului nostru, ce cu imaginația lui bolnavă, lacăt punea podului indragostitilor și arunca mereu și mereu, și iar cheia victimelor lui. Pe semne apa și pădurile lui dragi unde sălaș avea să fie fantomei surorii lui, i-au purtat ghinion, sau nu, nu celei ce tânjea după cele două: mama! mama lui - vie de altfel, ce reușise să fugă din calea propriului ei copil. A fugit, când l-a văzut, cum și-a asfixiat sora și a îngropat-o în pădurile unde se ascundea în copilărie și tot ea l-a văzut cum, cu mainile lui după ce-i luă beregata prințesei, i-a cules ochii ca pe niște ghiocei, și de pe podul Crimeii i-a aruncat trupul în apă. Şi tatăl… și el… pe el inima îl tradase, că el a fost mentorul monstruozităților învățate de fiu.

“Bună dimineața! Este atât de minunat să aud de la dumneavoastră, prințesa mea, ce mai faceți astăzi?”

Și povestea nu avea să aibă sfârșit, decât o data cu decesul lui în întunecimea Delfinului Negru. Au fost ultimele gânduri: “Bună dimineața! Este atât de minunat să…”

Intrasem în muzeu de ceva vreme. La ieșire, pe hol, acel elev (îmbrăcat în uniformă) în fața unui tablou scria de zor. Pe semne era o descriere - temă pusă de un profesor pasionat de trăirea care o emanau picturile.

12 ianuarie 2021

© 2021 Constanța Dorina Dobrescu

La mormântul ferecat

În mormântul ferecat zace un cadavru viu,

Ce se tânguie mereu, că a fost un derbedeu.

Și tot plânge, și-l ajunge, dor de mamă!, 

Dor de tată!, dor de Stela cea vicleană.

În mormântul ferecat este un sicriu de lemn,

Lemn sensibil, lemn de tei, c-a fost mare-ntre femei,

El o fo’ om bun pe lume, pe când el zălud era,

Dar acum e “om” cinstit și neprihănit.

În mormântul ferecat nu e loc de apa vie.

Numai duhu-ar vrea, lângă el să stea.

El de dor neostoit, vrea să bea vin cu ulcica,

Ar vrea să se veselească, în raclă să dănțuiască.

Din mormânt întunecat s-aude tăicuța-l meu,

Strigând după el, dragu-i Ciucurel.

Și jelește tatăl meu, de departe-n norii grei,

Lacrimi grele, lacrimi seci pentru puiul meu.

În mormântul ferecat, zaci tu tată, obosit,

Că de mic te-au izgonit, dintr-un sătuc ponosit.

Slăvește-mi tată măicuța, că eu nu am fost aproape

Și-mpreună mă vegheați, de dușmani voi mă feriți.

De mormântul ferecat lacăt greu atârnă.

La 2 metri îngropată, mama mea suspină,

Iată, plânge și se vaită, că nu ești viață,

Pentru că ar vrea, să fi steaua mea.

Tu măicuța mea - lună lucitoare cu flori la picioare,

Pasăre măiastră că i-ai fost mireasă, 

Rugă-ți aduc ție: Iartă-mă tu! mama mea

Și de vei vrea, loc să-mi faci la masa ta.

Departe în loc ferit, în sălaș împodobit,

Zace Elena, sora mea, frumoasa de ea.

Prea devreme a plecat. Prea singură ea m-a lăsat.

Dar acum se bucură, de loc înflorit și nemărginit.

În mormântul ferecat plânge un suflet zdrobit

Și se roagă, că de-ndată el ar vrea să iasă.

Numai că al nostru Bun, pecete-i puse acum,

Să nu iasă la iveală, somnul să și-l doarmă.

În mormântul ferecat…

pentru tatăl meu!

© 2022 Constanța Dorina Dobrescu